Judecarea celuilalt e răspândită în întreaga lume sub diferite forme. Fie e bârfă răutăcioasă, fie se manifestă ca o bătaie de joc, fie e o judecată rece şi crudă. Indiferent sub ce formă o întâlnim, ea e la fel de neplăcută.
În Pateric se povesteşte de un frate leneş, care nu prea făcea ascultare, îşi sărea pravila de rugăciune, nu mergea tot timpul la biserică şi îi plăcea mult să doarmă. Când i s-a apropiat ceasul morţii, toţi ceilalţi fraţi din mănăstirea lui îl compătimeau, însă foarte repede şi-au dat seama că el nu se teme de moarte. Şi, uimiţi, fraţii l-au întrebat ce motiv are să nu se teamă. Fratele cel leneş a răspuns: „Toată viaţa mea nu am judecat pe nimeni. Cum dar mă voi teme de vreme ce Iisus a spus să nu judecăm ca să nu fim judecaţi?”.
Însă e aproape imposibil să ne ferim de judecată. Noi nu judecăm păcatul – ceea ce ar fi bine, ci pe păcătos. Fiindcă dacă am judeca păcatul am vorbi despre el în general, dar când spunem: tu aşa faci sau tu nu faci – vorbim de judecată. Noi am uitat că Iisus Hristos a spus: „Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5; 22).
Inclusiv când spunem cuiva: „Tu nu îţi da cu părerea despre educarea copiilor, fiindcă nu ai copii!” este tot o formă de judecată. Pentru că nimeni nu poate cunoaşte inima unui om. Cel mai bun profesor pe care l-am avut la teologie nu avea copii. Iar o afirmaţie de acest fel e tot una cu a spune: „Tu nu poţi să plângi din cauza cutremurului ce a fost în Japonia şi nici să vorbeşti despre suferinţa lor, fiindcă tu nu cunoşti, eşti japonez”. O formă de judecată care poate răni un om.
Nu ştiu de ce, dar la oamenii care pretind că duc o viaţă duhovnicească, există o tendinţă mult mai mare de a judeca. O tentaţie născută din mândrie. Din convingerea celui care judecă, aşa ca a fariseului, că el e mai bun. Îi judecă pe cei de lângă ei pentru felul cum se îmbracă, cum râd, cum postesc. Ori ar trebui să ştim că orice gând de judecată presupune şi o lipsă de iubire. Nu poţi judeca un om pe care îl iubeşti. Din contră – îi cauţi scuze pentru orice!
Şi toate astea le spun nu doar pentru că le-am învăţat, ci şi pentru că le-am trăit – şi din pricina neputinţei mele – le mai trăiesc şi astăzi. Însă încerc mereu să mă pun la colţ şi când simt un gând de judecată încolţindu-mi în minte, mă întreb cât de mult îl pot iubi pe omul respectiv? Este gândul meu de ceartă la adresa lui egal în intensitate cu sentimentele bune ce ar trebui să i le port?
Să fim mai atenţi la gândurile şi vorbele noastre. Când judecăm în gând ne facem rău nouă înşine, iar când judecăm cu voce tare sau în scris cuvintele noastre ar mai putea răni câteva persoane din jurul nostru. Mie mi s-a reproşat acest lucru când am postat pe blogul personal un articol împotriva avortului. Deşi, acolo, m-am referit strict la avort şi nici într-un caz la vreo femeie anume.
Ar trebui să ne întrebăm seara, în timpul rugăciunii, nu la modul abstract „ce am făcut noi rău?”, ci mai degrabă: „pe cine am supărat astăzi?”. Să ne rugăm pentru cei pe care îi necăjim şi să încercăm să ne corectăm. Să nu judecăm oamenii după aparenţe, mai ales când e vorba de credinţa lor, fiindcă doar Dumnezeu cunoaşte inima oamenilor.
Iar în ceea ce mă priveşte, mai am mult drum de parcurs până voi reuşi să rămân la fel de liniştită şi atunci când sunt lăudată şi atunci când sunt judecată. Deşi doresc să ajung la asta. Şi mai ales doresc să-mi înfrânez de la judecată nu doar gura, ci şi mintea.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
