Jumătate de veac între Newton şi ciocleji

Miercurea nu are lecţii, aşa că l-am găsit pe Dumitru Furculiţă acasă, la Sadova, trebăluind prin gospodărie. S-a scuzat că ne întâmpină în haine de lucru şi încălţări de cauciuc. „Iată, de dimineaţa am aranjat cioclejii”, arată cu mâna bătătorită de muncă spre stogul impunător din grădină, după care ne atrage atenţia, cu mândrie, la cele câteva butoaie mari din mijlocul curţii, în jurul cărora mişună găini, curci, o cloşcă cu pui… „Le-am scos la aer. Aşteaptă să fie umplute cu vin. Să trăieşti la ţară şi încă în codru şi să nu ai vin, lumea va zice că eşti un puturos sau chiar un ţicnit”, ne explică râzând bătrânul, pe care, dacă nu am şti că este profesor de fizică şi matematică, l-am confunda uşor cu oricare ţăran din satele Moldovei, copleşit de grijile toamnei.

„Aşa-i viaţa de învăţător la sat – trebuie să reuşeşti şi la tablă, şi la sapă”, spune Dumitru Furculiţă, menţionând că are 12 ari de vie nealtoită, plus soiuri de struguri de masă, cotă cu porumb, copaci fructiferi etc. „Ne ajunge şi nouă cu soţia de mâncare, le dăm şi celor doi copii şi patru nepoţi, care sunt la oraş, şi mai şi vindem câte ceva. Altfel, nu ne-am descurca cu banii”, spune profesorul. Luate împreună, pensiile soţilor Furculiţă se ridică la vreo două mii de lei. Pentru a mai câştiga un ban, dar şi pentru că nu avea cine să-i înlocuiască, până anul trecut, au continuat ambii să muncească la şcoală. Acum însă mai lucrează doar capul familiei, pentru că dna Furculiţă, îmbolnăvindu-se, a fost nevoită să abandoneze serviciul, la 68 de ani.

Încet-încet, am trecut de la agricultură la învăţământ, domeniu în care Dumitru Furculiţă profesează de jumătate de veac. „Anul acesta fac nuntă de aur cu prima iubită – şcoala, iar peste doi ani – şi cu nevasta”, o ţine într-o glumă dl Furculiţă. Cu soţia sa, Margareta, a făcut cunoştinţă la Universitatea de Stat din Bălţi, unde ambii au absolvit aceeaşi facultate de fizică şi matematică. Ulterior, au lucrat patru decenii împreună la şcoala din Sadova, doar că el a predat mai mult fizica, iar ea matematica. În timpul sovietic, ambii s-au învrednicit de titlurile „Eminent al învăţământului public” şi „Veteran al muncii pedagogice”, iar dna Furculiţă a primit şi Ordinul „Gloria Muncii”. Timp de patru ani, perioadă în care s-a construit şcoala cea nouă, Dumitru Furculiţă a fost director, apoi a abandonat postul din motive de sănătate, însă, peste un an, a revenit în administrare, în funcţia de director adjunct, pe care a ocupat-o timp de 25 de ani. Nu ştie câţi elevi a avut în 50 de ani. Dintre persoanele cunoscute, care i-au fost cândva elevi, îşi aminteşte cu mândrie de Gheorghe Susarenco, actualmente viceministru al Justiţiei. „Şi pe Igor Dodon l-am învăţat. Este un băiat deştept şi descurcăreţ, dar… Mai mult nu zic nimic, este elevul meu totuşi…”, spune Dumitru Furculiţă.

În 2000, când a ieşit la pensie, se gândea că va sta acasă şi se va odihni, dar n-a fost să fie, pentru că liceul din Lozova se pomenise, la început de an, fără profesoară de fizică – aceasta a plecat la muncă peste hotare. „Dna directoare a aflat că stau acasă degeaba şi m-a poftit la lucru. A fost mai dificil la început, pentru că una e să predai fizica şi matematica la şcoală, şi alta la liceu. Dar m-am descurcat”. Până anul trecut, avea şi câte 24 de ore, patru zile în săptămână, anul acesta a făcut însă o înţelegere cu un coleg „mai tânăr” – şi el pensionar de un an -, ca să-i lase doar 12 ore. Acum, are lecţii doar marţea şi vinerea. „Nu e uşor nici acum, pentru că predau trei discipline – fizica, matematica şi astronomia, la clasele XI-XII. Nici eu nu mai sunt tânăr, şi materia e complicată, şi copiii nu mai sunt deja copii şi trebuie să ştii cum să le găseşti cheiţa. Mă adresez la ei cu dumneavoastră şi le zic: sunteţi oameni maturi, dumneavoastră decideţi dacă vreţi sau nu să învăţaţi. Le mai spun o glumă, mă mai las luat peste picior de câte unul şi mergem înainte”, ne împărtăşeşte dl Furculiţă din metodele sale de educaţie şi de predare, unele mai puţin obişnuite. La prima lecţie de astronomie, bunăoară, elevii învaţă poezia „La steaua” de Mihai Eminescu, pe care o recită mai apoi sau chiar o cântă. „La steaua care-a răsărit / E-o cale-atât de lungă / Că mii de ani i-au trebuit / Luminii ca să-ajungă…” – aici e curată astronomie!”, explică dl învăţător.

Recunoaşte că s-a întâmplat să-i dea şi afară de la lecţii pe unii elevi mai obraznici, dar tot el adaugă: „Sunt, totuşi, copii, chiar dacă sunt de două ori mai înalţi ca mine, aşa că îmi trece repede supărarea”. Bătrânul dascăl spune că cel mai important „secret” pedagogic este să iubeşti oamenii, în general, şi pe copiii în particular: „Desigur, trebuie să cunoşti materia bine. Dar poţi să fii dobă de carte, însă, dacă nu-ţi place să lucrezi cu cei mici, mai bine fugi din şcoală, nu te chinui şi nu chinui elevii”.

Dumitru Furculiţă este un perfecţionist, caută mereu să înveţe ceva nou şi ţine neapărat să le spună şi copiilor ceea ce află din cărţi, reviste, ziare sau de la televizor. A fost abonat până nu demult la revista de fizică şi chimie „Evrica” din România şi la „Iunîi tehnik” din Rusia, dar acum îi par prea scumpe. A rămas însă fidel ziarului TIMPUL, pe care îl abonează de vreo şase ani şi din care adună cu grijă articole despre diferite invenţii, descoperiri ştiinţifice, curiozităţi. Are acasă o sumedenie de cărţi, aranjate pe rafturi, care ocupă un întreg perete. „Am şi reviste în limba engleză, mi le aduce fiica, care e profesoară de fizică la USM. Încerc să le înţeleg cu dicţionarul, iar unele articole îi rog pe elevi să mi le traducă, desigur, nu pe degeaba, ci pentru o notă mai bună”, glumeşte dl Furculiţă. Găseşte la orice situaţie câte o vorbă de duh, o zicală, un citat din personalităţile lumii sau… inventat chiar de el. Ba face referire la Newton, ba îl citează pe Cicero, ba aduce exemple din Biblie, înţelepciunea populară, dar şi dintr-o achiziţie mai recentă – volumul „Curiozităţi de ieri şi de azi”.

Îl întreb de unde are atâta energie. Răspunsul vine imediat: din cosmos, de la extratereştri. Pufnesc în râs, crezând că e o glumă, însă dl Furculiţă, deşi zâmbeşte, îşi argumentează la modul cel mai serios răspunsul: „Universul întreg este codificat, inclusiv fiecare organism uman. Noi suntem programaţi şi îndeplinim o anumită comandă extraterestră, la fel ca şi Soarele sau Pământul. Şi, după cum dispare omul, aşa vor dispărea Pământul sau Soarele, când se vor consuma misiunile acestora”. La întrebarea cum se leagă aceste teorii cu fizica şi matematica, dascălul îmi spune că şi Newton a fost un om religios, dar a făcut descoperiri ştiinţifice. Aşa că dl profesor recunoaşte legile fizicii şi matematicii, dar înclină să creadă şi teoriile despre existenţa sufletului sau legendele biblice despre potop.

Energic, ghiduş din fire, cu un licăr vioi în ochi şi de un optimism molipsitor, Dumitru Furculiţă parcă nici n-ar fi trecut de şapte decenii. Se laudă cu ultima sa ispravă – s-a urcat în vârful nucului, la vreo 15-20 de metri înălţime, şi a scuturat nucile! Ne invită apoi în grădină, să ne servească cu struguri şi să-i admirăm bostanii dolofani, unii dintre care cresc… pe copaci, prinşi în plase. Sub un pom, găsim un scrânciob vechi: „L-am făcut pentru copii şi nepoţi, dar acum eu mă dau în el. Dacă mă enervez sau nu pot găsi răspuns la vreo ecuaţie, vin aici, mă leagăn puţin şi imediat mă relaxez şi îmi vine în minte soluţia”, spune bătrânul dascăl şi râde, încât iarăşi nu înţelegem: vorbeşte serios sau glumeşte.

Nu se plânge de viaţă. Este mulţumit de ceea ce a reuşit şi regretă doar că nu a avut posibilitatea să se dedice ştiinţei. Spune că ar fi bine ca dascălii pensionari să stea acasă, să se odihnească, iar pensia să le ajungă pentru o bătrâneţe liniştită, fără a munci în sudoarea frunţii la pământ. „Îmi place şcoala, dar cred că nu mai e locul meu acolo. Trebuie să vină tinerii, pentru că ei şi forţe au mai multe, şi cunoştinţe mai proaspete. Dar cum să-i aduci în şcoală, dacă nu le dai un salariu decent şi condiţii ca lumea? Să aibă şi de casă, şi de masă, şi de o haină mai bună, şi de cărţi…”, spune Dumitru Furculiţă. „Dacă nu vin cei tineri, cât veţi mai lucra la şcoală?”, îl întreb. „Cât mă mai lasă Dumnezeu şi dna directoare!”, vine cu un surâs răspunsul dlui Dumitru Furculiţă.