O doamnă de 35 de ani, merceolog de profesie, a venit azi la bibliotecă să ia cărţi pentru doi copii de-ai săi; pentru o fetiţă din clasa a V-a Răzvan şi Vidra şi texte comentate de Ion Creangă pentru băiatul ei din clasa a VII-a. Nimic spectaculos până aici, dacă nu ar face acest lucru de ani de zile. Tot ea îi lua cărţi şi băiatului ei mai mare, acum student. Mi-a promis că data viitoare o să-i aducă şi pe copiii ei la bibliotecă. Azi au rămas acasă să… citească alte cărţi. Ca să vezi. Foarte interesant. Din una în alta, am aflat că soţul ei lucrează în Rusia şi că ea singură are grijă de copii. Şi chiar are grijă. M-a impresionat meticulozitatea cu care le-a ales cărţile. Nu a luat prima carte de pe raft, ci a ales-o pe cea mai bună. Ştia şi ce înseamnă să faci o analiză literară sau un comentariu. Ceea ce înseamnă că stă alături de copii atunci când aceştia îşi fac lecţiile. E o mamă deosebită. Şi nu e singura. La biblioteca noastră mai vine o femeie tocmai din… Şerpeni. După cărţi pentru fata ei. Aceste femei îmi amintesc, am mai spus-o asta undeva, de mama lui Grigore Vieru. E impresionant spiritul lor de sacrificiu. Sunt gata să bată jumătate de oraş sau să străbată cincizeci de kilometri după o carte pentru copiii lor.

Joi

La întâlnirea de la Biblioteca „O. Ghibu”, scriitorul Vladimir Beşleagă a lansat un calambur amaltă, în loc de amantă. Am vrut să inventez şi eu un cuvânt nou, dar nu am avut timp pentru asta, luând parte la festivitatea de decernare a premiilor pentru cel mai bun blog şi cel mai bun spot, ca şi concurent. La ultimul, creaţiile noastre au ajuns cu întârziere şi nu au mai fost jurizate. Aşa că nu pot să spun că am pierdut, căci pierzi doar atunci când concurezi cu cineva. Dar nici nu aş putea spune că am câştigat. Cu alte cuvinte, cu nimeni n-am concurat şi nimeni n-a concurat cu noi. Adică, nici nu am pierdut, dar nici nu am câştigat. În schimb, blogul nostru a concurat cu blogurile celorlalte biblioteci şi mă bucur foarte tare că am luat doar un premiu de încurajare şi nu premiul cel mare, sau premiul doi, trei, patru sau cinci. Căci, dacă, bunăoară, anul acesta luam premiul cel mare, către ce am mai fi tins la anul? Am revenit la bibliotecă şi banii i-am împărţit frăţeşte între toţi bibliotecarii filialei noastre.

Două fetiţe din clasa a treia, una rusoaică şi alta româncă, stăteau la aceeaşi masă şi desenau, stăteau în sala de lectură care era plină ochi cu copii care citeau.

Azi, la noi, la bibliotecă, scriitorul Nicolae Popa s-a întâlnit cu un grup numeros de elevi. Întâlnirea a fost atât de interesantă, încât copiii nu-l mai lăsau să plece.

Vineri

Zi grea. De dimineaţă în picioare. De la ora opt la hotelul Codru, la concursul de postere. Am montat posterul pe un suport alb şi am rămas în picioare să aştept echipa juriului. Lângă poster. Într-o sală plină cu 48 de postere de la toate filialele. Fiecare dintre noi a primit câte un număr. Nouă ni s-a repartizat numărul 14. Cineva glumea că suntem ca în puşcărie, că, de azi înainte, în loc de nume, vom purta câte un număr. Hei, ce mai faci, numărul 14? Bine, mersi. Da tu, numărul 32? Aşadar, la montarea posterului m-a ajutat numărul 12. Numărul 12 purta o fustă scurtă şi avea picioare lungi. M-a învăţat cum să lipesc posterul ca să nu se vadă că e lipit. Toate numerele din jurul meu purtau fuste şi erau rujate. Şi zâmbeau. Vă imaginaţi, numere rujate şi zâmbind? În fine, o colegă de la o filială a sesizat că ordinea nu corespunde numerelor, că numărul 14 e între doi şi unu şi că numărul 33 e între 20 şi 21 şi tot aşa şi începe nebunia. Reamplasaţi suporturile, fiecare să stea conform numărului primit, trebuie să fie ordine, zicea nu ştiu cine şi toată lumea a început să mişte suporturile care şi încotro. Buh, căzu unul. Şi atunci toţi au înlemnit şi nu am mai făcut nicio schimbare, nimic, şi am rămas să aşteptăm echipa juriului, un pic emoţionaţi şi un pic surescitaţi. Eu stăteam lângă un număr în fustă scurtă şi vorbeam despre faptul că e bine să fim cât mai drăguţi cu cititorii. Ne-am înghiţit vorbele când au apărut cele trei doamne din juriu. Dânsele nu aveau numere. Se mişcau libere printre numerele din sală şi examinau lucrările. Ce, ăsta e poster? îmi zise una. Unde e logoul? Logoul trebuie să fie sus, nu jos. Nu e bine! Nu aşa se face un poster. Şi ce vrei să spui cu posterul ăsta că ai scos o carte? Mi-a fugit pământul de sub picioare şi atunci am înţeles că nu am nicio şansă să câştig. Şi… am pierdut încrederea în victorie. Şi când mă gândesc cât a lucrat prietenul meu Leo Bordeianu la poster (Leo ţine un cenaclu de literatură religioasă la noi la bibliotecă şi, de aia, l-am exploatat!). Ideea e a mea, dar el l-a machetat. Iar tipografia l-a tipărit. Da, am pierdut. Am suferit un pic. Am suferit ca şi ieri când spotul nostru a zburat din concurs. Am pierdut concursul, dar am câştigat noi cunoştinţe printre colegele bibliotecare. Atâţia oameni faini! Atâţia oameni interesanţi! Mi-am făcut noi prieteni nu numai printre cei care au pierdut, dar şi printre învingători. Ce oameni interesanţi sunt bibliotecarii! Sunt foarte deschişi. Poate că dacă am fi câştigat concursul, aş fi pierdut ocazia să-mi cunosc colegii. Acum îmi dau seama că e preferabil să pierzi un concurs, decât să vezi în loc de oameni – numere. Cu mine s-a întâmplat invers: în locul unor numere seci, eu am descoperit nişte oameni minunaţi. Oare asta se mai numeşte înfrângere?

Sâmbătă

Azi am venit la bibliotecă, chiar şi dacă e sâmbătă. Am venit ca să fac o înregistrare video a poeziilor mele din Eşarfe în cer pentru a i le trimite lui Claudiu Komartin la Bucureşti. În răstimpul acesta, în bibliotecă mai era şi Natalia Meşină, au năvălit peste noi cititorii, după cărţi. Ei nu ştiau că sâmbătă avem zi liberă şi… toţi au plecat acasă cu cărţi.

Duminică

Nepoţica şi bunica au venit împreună la bibliotecă, în căutare de fabule şi romane. Nepoţica şi-a găsit o culegere de fabule de Donici, iar bunica un roman de Ion Iachim, Cireşe pentru mareşal. Ambele însă urmează să le citească nepoţica, dat fiind faptul că bunica e mioapă. În timpul său liber, nepoţica o să-i citească bunicii cu voce tare pagini din romanul lui Ion Iachim. Şi asta, doar dacă bunica se va purta frumos.

Foarte multă lume a venit şi azi, chiar şi dacă e duminică sau, mai ales, pentru că e duminică. De aia, nu poate avea dreptate doamna care trâmbiţase sigură pe sine că bibliotecile nu au viitor. Au. Pentru că au cititori. Chiar mai mulţi decât în era maşinii de dactilografiat sau a penei muiate în cerneală. Ca să revină la sentimente mai bune, pe doamna aia aş invita-o să lucreze o săptămână la biblioteca noastră, şi după, aş fi curios s-o aud ce va spune. Era digitală nu poate să reprezinte un pericol pentru bibliotecă. Era digitală nu e era glacială pentru bibliotecă. În era digitală bibliotecile au chiar mai mulţi cititori decât altădată.

În faţa bibliotecii, nişte muncitori consumă bere. Ei nu vor intra niciodată în bibliotecă. Dar nici în internet. În schimb, în bibliotecă intră două adolescente, care au acasă şi net. Ele au venit după cărţi, chiar şi dacă doamna aia la conferinţă îi prevestise bibliotecii un viitor sumbru. Pe ele nu le interesează ce spune unul sau altul despre bibliotecă, atâta timp cât şi-au putut găsi cărţile pe care voiau să le citească.

Când fetele au plecat din bibliotecă, muncitorii trecuseră deja la a treia bere.

Luni

Una dintre colegele bibliotecare s-a supărat că am descris atmosfera din timpul concursului de postere. I s-a părut prea mult. Dar nu toţi i-au împărtăşit părerea. Foarte mulţi mi-au transmis că îmi împărtăşesc opinia. În definitiv, de când lucrez la bibliotecă, am descoperit că bibliotecarii sunt nişte oameni foarte fragili şi delicaţi. La fel ca şi cărţile din jurul lor.

Marţi

Azi mergeam spre Biblioteca Ghibu, unde urmau să aibă loc ample manifestări consacrate împlinirii a 20 de ani de existenţă a primei biblioteci de carte românească din Chişinău, când pe lângă mine au trecut doamna Osoianu, împreună cu încă o bibliotecară. Dânsele nu m-au observat, dar le-am văzut eu. Se grăbeau să urce într-un troleu cu buchete de flori galbene în mâini. Oare unde se duceau cu flori galbene? Oare nu la?…

Am stat la Ghibu până la amiază. După care am mers să jurizez un concurs de eseuri la Biblioteca Ion Creangă şi toată povestea aia s-a întins până seara târziu, astfel încât azi nu am mai ajuns la Ştefan cel Mare. Şi mi-a părut foarte rău, că nu m-am întâlnit cu niciun cititor de la filiala noastră. Stau acum în faţa compului şi simt că ceva îmi lipseşte.

Ieri, am mai descoperit o carte necitită în bibliotecă – un volum de proză scurtă de Cătălin Mihuleac – care e de doi ani la noi şi nimeni nu l-a cerut şi ieri i l-am recomandat unei adolescente. Astfel, această carte şi-a găsit primul cititor. Am vrut să continui cercetarea şi azi. Să vânez cărţi necitite. Obiectivul meu cel mai mare e ca în biblioteca noastră să nu mai avem nicio carte nelecturată. Oare câţi cititori au fost azi la noi? Şi oare ce cărţi au luat? Oare au luat şi vreo carte necitită?

Şi totuşi, oare unde mergeau cele două bibliotecare cu flori galbene în mâini? Ştie cineva?

Miercuri

Două bibliotecare mi-au povestit că şi ele au fost sunate de misterioasa primăriţă. Aceasta le-a comandat şi lor să scrie o lucrare de licenţă despre rolul stilisticii în poezia românească contemporană. Şi tot pe bani. Şi tot pentru fiică-sa. Prea multe coincidenţe ca să nu ne gândim că am fost provocaţi, că ni s-a întins o capcană, în care nimeni dintre noi, din fericire, nu a căzut. Oare cine şi ce are cu bibliotecarii?

Joi

O directoare a unei biblioteci din cartier şi-a deschis sufletul în faţa mea şi mi-a povestit despre cât de dezamăgită a plecat fata ei, elevă în clasa a opta, de la biblioteca unde lucrez, dar asta s-a întâmplat cu mult înainte de venirea mea la Ştefan cel Mare. Ei bine, iată ce s-a întâmplat. Fata ei voia să citească Oamenii din Dublin de Joyce şi cum nu o avea pe rafturi, aceasta a mers la Ştefan cel Mare, unde a cerut aceeaşi carte. Nici acolo nu o aveau. Dar nu asta a deranjat-o pe fata ei, ci faptul că bibliotecarele au întâmpinat-o în furci, umilind-o şi strigând la ea. Din una în alta, au aflat cum o cheamă. „Oare nu tu eşti cumva fiica doamnei directoare de la Biblioteca X?” „Da, eu sunt”. Pe dată, au schimbat foaia. Şi i-au găsit şi cartea lui Joyce. Din clipa aia, s-au purtat cu ea ca și cu un cartof fierbinte. Onctuos şi slugarnic. Dar tot din ziua aia, domnişoara nu a mai călcat pragul Bibliotecii Ştefan cel Mare.

Şi iată că s-a scurs timpul şi eu am ajuns să lucrez în biblioteca din care a plecat umilită domnişoara Irina. Noi îi servim pe cititori cu cafea, ceai sau ciocolate, fără să-i descoasem cine le sunt părinţii. Chiar nu ne interesează, atâta timp cât cititorii pleacă de la noi cu zâmbetul pe buze.