La 12 aprilie 1204, armatele cruciaților din Occident au ocupat capitala Imperiului Roman, Constantinopolul ortodox, pe care l-au supus jafului și distrugerii

Papa Inocențiu al III-lea, care inițial a binecuvântat expediția, a descris în termeni duri ocupația catolică a Constantinopolului.

„Cum va putea cu adevărat biserica grecilor, indiferent de cât de grav este asaltată de nenorociri și persecuții, să se reîntoarcă în uniune ecleziastică și devoțiune pentru Sfântul Scaun, când ea vede în latini numai un exemplu de pierzanie și de lucrătură a întunericului, așa încât, pe bună-dreptate, acum îi detestă pe latini mai mult decât pe câini? (…) Ei au furat vasele din argint din altare și le-au spart în bucăți pentu ei. Au violat locurile sfinte și au răpit cruci și relicve”.

Termenii de “latini” și de “greci” nu se referă la etnia celor în cauză, ci la ritul creștin de care aparțineau: latinii desemnau pe cei de religie catolică, ce aveau scaunul la Roma, iar grecii erau ortodocșii cu scaunul patriarhal la Constantinopol. De altfel, atât “latinii” cât și “grecii” formau imperii și regate multi-etnice. De asemenea, occidentalii se fereau să folosească numele oficial al Imperiului, respectiv Imperiul Roman, pentru că se dorea restaurarea ideii de romanitate în Vest. Constantinopolul a fost capitala Imperiului Roman din 330 și a rămas astfel până la cucerirea sa de către turci în 1453.

Înstăpâniți pe capitala Bizanțului, cruciații au incendiat cea mai mare parte din oraș și au luat în robie o mare parte dintre locuitori. Doar în prima zi au fost uciși 7000 de oameni. Clerul ortodox constituia o țintă predilectă a Cruciaților. Episcopii și alți clerici au suferit chinuri teribile și au fost măcelăriți cu o furie ieșită din comun. Patriarhul (Ioan al III-lea), desculț și dezbrăcat, abia a reușit să scape trecând pe țărmul opus. Bisericile au fost batjocorite, inclusiv Aghia Sofía, în scene de o grozăvie nemaiîntâlnită. Clerul latin a fost în primele rânduri ale jefuitorilor.

Biblioteca din Constantinopol a fost distrusă. Valoarea celor furate din Constantinopol depășea, conform surselor vremii, peste 900.000 de mărci de arginți.

Iată descrierea jafului, după cum a văzut-o istoricul american Speros Vryonis în cartea Bizanțul și Europa:

„Soldații latini au supus cel mai măreț oraș din Europa la un jaf de nedescris. Timp de trei zile au ucis, au violat, au furat și au distrus la o scară pe care nici măcar vechii vandali sau goți nu aspirau. Constantinopole devenise un muzeu al artei antice și bizantine, un magazin de bogăție pe care latinii nu-l credeau posibil. Deși venețienii aveau o apreciere pentru arta pe care au descoperit-o (până la urmă erau și ei semi-bizantini) și au salvat cât au putut, francezii și ceilalți au distrus totul, oprindu-se doar ca să bea, să violeze călugărițele și să ucidă clericii ortodocși. Cruciații și-au manifestat ura pentru greci în modul cel mai spectaculos: distrugând cea mai măreață biserică a creștinătății. Au distrus iconostasul, icoanele și cărțile sfinte din Aghia Sofia și au pus pe scaunul patriarhal o prostituată care cânta melodii porcoase. Înstrăinarea dintre Est și Vest care începuse de secole, a culimnat cu masacrul teribil care a acompaniat distrugerea Constantinopolului. Grecii erau convinși că până și turcii, dacă ar fi cucerit orașul, ar fi fost mai blânzi. Cucerirea Constantinopolului a accelerat căderea Bizanțului în mâinile turcilor. În ultimă instanță, a patra cruciadă a avut ca efect direct victoria Islamului, adică exact opusul intenției sale inițiale”.
Vreme îndelungată, corăbiile apusene au transportat bogățiile Orașului în Apus, unde împodobesc și astăzi biserici, muzee și colecții particulare. Un centru important în care au fost concentrate aceste bogății a fost Biserica Sfântul Marcu din Veneția. O parte dintre tezaure (îndeosebi manuscrise) au fost distruse.

Mai rău, sursele apusene ale vremii descriu evenimentele ca pe o “victorie a creștinătății”: cucerirea Constantinopolului este văzută ca o pedepsire a „ereticilor” greci, care erau „nelegiuiți și mai răi decât evreii”.

Cum au ajuns cruciații la Constantinopol

În august 1198, Papa Inocențiu a chemat la o nouă cruciadă pentru eliberarea Ierusalimului. emările la luptă ale papei au fost ignorate de monarhii europeni: germanii luptau cu puterea papală (de aceea papa nici nu l-a chemat pe împăratul german), iar Anglia era angajată în război cu Franța. În cele din urmă, în principal datorită predicilor lui Fulk de Neuilly, a fost organizată o armată cruciată în timpul unui turnir organizat la Écry-sur-Seine de Theobald al III-lea de Champagne, conte de Champagne în 1199. Armata era formată în principal din nobili din nordul Franței (aflați în rebeliune față de opera de reconstrucție a statului, desfășurată de regele Filip II August): din Blois, Champagne, Amiens, Saint-Pol, Ile-de-France și Burgundia. Au sosit contingente și din alte regiuni ale Europei Occidentale precum Flandra, Montferrat, Sfântul Imperiu Roman sau din Veneția. Theobald a fost ales conducătorul cruciadei, dar a murit în mai 1201 și a fost înlocuit de un conte italian, Bonifaciu de Montferrat.

Armata cruciată era estimată la 4.500 cavaleri (cu 4.500 de cai), 9.000 scutieri și 20.000 infanteriști.

O dată ajunși la Veneția, cruciații întâmpină problema banilor. Aceștia nu erau suficienți pentru a acoperi suma convenită cu dogele. În acel moment dogele propune cucerirea cetății Zara de pe coasta dalmată. Cruciații sunt scandalizați la auzul propunerii, deoarece Zara aparținea regelui maghiar care, de altfel, promisese să ofere sprijin cruciadei. Pontiful, de asemenea, se opune hotărât acestei idei. Cu toate acestea însă, armata cruciaților atacă Zara și o cucerește.

Elementul surpriză

În mijlocul acestor evenimente, își face apariția un nou personaj: Alexios Angelos. Acesta era fiul basileului detronat, Isaac II Angelos, și cere ajutorul cruciaților. El dorea eliberarea tatălui său și reinstaurarea lui pe tronul Imperiului. Alexios merge în Germania pentru a purta tratative cu Philip de Swabia, fiul lui Barbarossa și ginerele lui Isaac II Angelos. Alexios îi propune lui Philip să deturneze expediția cruciaților spre Constantinopol în vederea restabilirii tatălui său pe tron. Prințul inconștient îi face lui Philip promisiuni exorbitante. În schimbul serviciului adus lui și tatălui său , Alexios se obligă la plata a 200 000 mărci de argint, la unirea bisericii ortodoxe cu Biserica Romei și recunoașterea supremației papale, participarea la cruciadă cu 10 000 de oameni și la întreținerea permanentă în Palestina a unei armate de 500 de cavaleri.

Cruciații ajung la Constantinopol, iau orașul cu asalt și îl detronează pe Alexios III Angelos. Acesta fuge din oraș împreună cu ultimii banii ai trezoreriei imperiale. La conducerea imperiului revine Isaac II Angelos împreună cu fiul său, Alexios, care era garantul îndeplinirii promisiunilor.

Următoarele luni sunt foarte grele pentru bizantini. Împăratul îi supune unor taxe enorme în vederea strângerii banilor necesari. În cele din urmă, se plătește jumătate din sumă. Pentru ca mai târziu cruciații să primească vestea că imperiul nu mai are niciun ban de dat.

În ceea ce privește cruciații, acesta era momentul mult așteptat pentru a putea cucerii Constantinopolul. Nerespectarea promisiunilor era motivul perfect. Atât venețienii, cât și ceilalți cruciați așteptau acest moment de mult timp.

Se realizează așadar un program de cucerire și se scrie un document solemn, Partitio Romaniae (Împărțirea Romaniei). Acest document stabilea cotele ce revin din pradă fiecărei părți. Potrivit documentului venețienii primeau 3/8 din teritoriile imperiale, iar cruciații 5/8, dintre care 1/4 îi erau rezervate viitorului împărat. Suveranul urma să fie ales dintre cruciați, iar patriarhul dintre venețieni. Toate acestea fiind stabilite, cruciații pornesc lupta. Constantinopolul este asediat 3 zile, după care este cucerit. Metropola-regină al creștinătății este supusă unui jaf înspăimântător timp de 3 zile de ”soldații lui Hristos”. “Orașul este despuiat de bogățiile, moaștele sfinte și monumentele sale istorice, care iau drumul Occidentului.”

Și astfel Constantinopolul, marea capitală a Imperiului Roman, cade răsunător. Constantinopolul a fost recâștigat în 1261, dar nu a mai fost niciodată cel dinainte.

Surse: historia.ro