În primul rând trebuie să știm că în această carte primează povestea, nu textul, cum ar fi în Ulyse al lui Joyce. Povestea unui om care merge pe drumul sfințeniei. Dumnezeu nu e probabil pentru personajul cărții. Dumnezeu e, pur și simplu. Dar drumul personajului e mai mult un drum al pocăinței decât iubirii nețărmurite a lui Dumnezeu.
Iubirea care ghidează pașii personajului, înainte de a fi îndreptată spre Dumnezeu, e îndreptată spre Ustina. Pocăința de o viață a lui Arseni vizează în primul rând mântuirea Ustinei și a pruncului. Și poate doar în acest punct autorul schimbă discursul specific din Viețile Sfinților.
Dincolo de acest aspect, deloc neglijabil, povestea lui Arseni este un fel de antologie a posibilelor căi spre Hristos. Recunoaștem în parcursul său calea taumaturgilor fără de arginți, nebunia întru Hristos, celebrii pelerini, monahul și ascetul. Aceste manifestări sunt cumva aleatorii. Te-ai aștepta ca nebunia întru Hristos să nu preceadă pelerinajul, însă Vodolazkin a făcut alte alegeri.
Modelele propuse nu sunt noi. Recunoști nu doar asemănări, ci chiar intertextualizări cu viețile unor sfinți (sfinții nebuni pentru Hristos) sau cu modele deja cunoscute (nu puține momente amintesc de filmul Ostrovul). Pe de altă parte specificitatea atribuită de autor poporului rus îmi readuce în minte comunitatea lui Kazantzakis din Hristos răstignit a doua oară.
Îmi dau seama că ceea ce frapează la această carte e necunoașterea în amănunt (de către cititor) a modelelor propuse. Dar fie și cunoscute, cartea nu își pierde din valoare. Însă în climatul actual e cu atât mai importantă, cu cât lumea reală e tot mai departe de tematica acestei cărți: o lume teocentrică, în care nimeni nu se miră când sfinții stau la povești pe valurile apei.
Mi-a plăcut mult acest roman. Cred că e o lectură importantă, mai ales acum, că ne aflăm în perioada Postului Crăciunului. Și cred cu tărie că va lăsa impresii puternice multora dintre cititori.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
