Împreună, cele două rezervații naturale formează un adevărat paradis al păsărilor migratoare.
Peste 100 de specii cuibăresc în aceste zone protejate. Printre ele se numără lișițele, sârcii cenușii sau cufundarii polari. Lacul Știucilor, care are o suprafață de luciu de apă de 26 de hectare, dar care este înconjurat de stufărișuri care ating 120 de hectare, este singurul loc din România, în afara Deltei Dunării, unde se formează plaur, adică insule plutitoare de stuf.
Sarea romanilor
Una dintre cele mai răspândite legende locale spune că Lacul Știucilor s-a format pe locul unei cariere romane de sare. Acum două milenii, romanii exploatau sarea locală în mine deschise, cele mai multe de formă dreptunghiulară. După retragerea romanilor din Dacia, aceste cariere de sare au fost abandonate și invadate de apă. Unele dintre ele, precum cele de la Turda, Potaissa de odinioară, au devenit ștranduri care pun în valoare proprietățile curative ale apei sărate.
Lacul Știucilor a luat naștere însă după ce un mal de pământ s-a surpat și a format un baraj natural pe Valea Bonțului. Apa s-a strâns și, treptat, a invadat și mina de sare a romanilor. De-a lungul deceniilor, suprafața lacului a crescut treptat, până la stabilizat la dimensiunile sale actuale. Apa ușor salmastră a Lacului Știucilor și faptul că lacul a fost declarat drept arie protejată încă din anul 1966 au favorizat apariția unor exemplare de pești de mari dimensiuni. Eugen Sâmpălean, un pescar pasionat, spune că ”în Lacul Știucilor trăiesc adevărați monștri. Au fost oameni care au pescuit în trecut știuci lungi de trei metri și somni lungi de șapte metri. Aici, peștii găsesc hrană suficientă”, spune pescarul clujean.
Eugen Sâmpălean susține că nu spune povești pescărești, iar relatările sale sunt susținute și de localnici, care adaugă că somnul lung de șapte metri a putut fi scos din lac doar cu ajutorul unui tractor care era implicat în muncile câmpului. O altă legendă spune că apa Lacului Știucilor ar fi acoperit și o așezare romană, care, probabil, îi adăpostea pe mineri. Legenda afirmă că, timp de multe secole, atunci când apa lacului se limpezea, localnicii vedeau acoperișul unui bazilici Acesta era un semn de rău augur, pentru că sângeroșii zei ai romanilor cereau tribute de sânge. În acel an, în lac se îneca cineva. ”Au fost mulți oameni care erau înotători cu experiență, dar care s-au înecat pentru că au fost vrăjiți de idolii din bazilică. Sau, cel puțin, așa povesteau bătrânii”, spune unul dintre clujenii îndrăgostiți de acest lac, Levente Cseh. O povestire locală spune că nimeni nu știe cât de adânc este Lacul Știucilor. Dacă, în medie, adâncimea lacului este de 10 metri, în zona fostei mine de sare, adâncimea ar fi considerabil mai mare. ”Au fost niște scafandri austrieci, care s-au scufundat până la 28 de metri și tot nu au reușit să ajungă la fund”, spune Nicolae Țârlea, pasionat de fotografie, care a ajuns în Delta Transilvaniei de zeci de ori.
Zonă turistică
Dincolo de poveștile cu idoli romani sau cu pești demni de monstrul din Loch Ness, Lacul Știucilor rămâne una dintre cele mai încântătoare zone turistice din Transilvania. În zonă au început să se dezvolte pensiuni încântătoare. Turiștii care vin în zonă nu sunt doar pasionații de pescuit sportiv, ci și cei care apreciază istoria. Ei pot vizita centrul satului Sic, o localitate maghiară încântătoare, centrul baroc al orașului Gherla, odinioară o adevărată capitală a armenilor din Transilvania, ori mănăstirea Nicula, întemeiată de greco-catolici și care a fost preluată de autoritățile comuniste și dată în administrarea Bisericii Ortodoxe.
sursa: romanialibera.ro
