Aparent, între cei doi cetăţeni ai Republicii Moldova nu există vreun numitor comun. Căci, ce ar putea să-l lege pe un poet care a înnoit la sfârşitul anilor optzeci poezia basarabeană de un politician care nu face nimic altceva decât să aţâţe în permanenţă ura interetnică din ţara noastră? Şi totuşi, există o asemănare: ura sau dispreţul lor faţă de poeta Leonida Lari. Cu toate că poetul Eugen Cioclea o detestă din cu totul alte cauze decât ultranaţionalistul Valeri Klimenko, totuşi, ceea ce-i uneşte pe cei doi e ura faţă de autoarea volumului de poezii Piaţa Diolei. În rest, între cei doi sunt numai şi numai deosebiri. Oameni mai diferiţi ca Eugen Cioclea şi Valeri Klimenko pur şi simplu nu cred să existe în oraşul nostru.
Diferenţe foarte mari sunt şi între politicianul neocomunist Valentin Krîlov şi marele critic literar român Nicolae Manolescu. Dar există şi ceva care-i apropie şi ceea ce-i apropie este faptul că niciunul dintre cei doi nu o înghiţea pe poeta Leonida Lari. Bineînţeles că din cu totul şi cu totul alte motive.
Valeri Klimenko, Valentin Krîlov sau alţi nostalgici după imperiul sovietic sau militanţi pentru refacerea acestuia au urât-o pe Leonida Lari pentru că aceasta a fost o luptătoare antisovietică şi a pledat pentru unire. Nu acestea au fost şi motivele dispreţului scriitorilor români modernişti sau postmodernişti, ci faptul că poeta a trecut cu căţel şi purcel în barca lui Corneliu Vadim Tudor. Un alt motiv al dispreţului erau şi poeziile sale patriotice. Or, marea majoritate a intelectualilor români cu viziuni democratice considerau că a mai scrie acum poezii patriotice înseamnă a fi retrograd şi înapoiat cultural.
Acum când poeta nu mai e în viaţă, biografia acesteia poate fi privită în întregul ei, cum zicea undeva criticul literar Aliona Grati.
Serviciile speciale sovietice nu i-au putut ierta militantismul antisovietic şi au calomniat-o în fel şi chip, atribuindu-i lucruri pe care nu le-a spus şi acţiuni pe care nu le-a făcut, aşa cum foarte bine a observat şi Nicolae Negru într-o tabletă de-a sa. De aceea, nostalgicii şi conservatorii o urăsc mai degrabă pentru ceea ce nu a făcut şi nu a spus niciodată decât pentru ceea ce ar fi întreprins cu adevărat, remarcă acelaşi editorialist. Nici mai mult, dar nici mai puţin.
Acum, când poeta nu mai e în viaţă, ar trebui să separăm mitul fabricat de kaghebişti de adevărata imagine a Leonidei Lari şi ar mai trebui să vedem oare ce cântăresc mai greu: greşelile pe care le-a făcut (cea mai mare dintre ele fiind aderarea la partidul lui Corneliu Vadim Tudor) sau actele de disidenţă din perioada sovietică? Eu cred că cele din urmă cântăresc acum mai greu la cântar decât cedările şi compromisurile pe care le-a făcut Leonida Lari după ce a trecut de partea lui Corneliu Vadim Tudor. Chiar şi poezia ei patriotică scrisă la sfârşitul anilor optzeci tot ar trebui privită ca o expresie a unei revolte antisovietice decât ca o piatră pe care poeta şi-a legat-o de gât.
De aceea, nu pot să-i dau dreptate nici lui Nicolae Manolescu, dar nici lui Valentin Krîlov. Pentru că i-am citit poezia neomodernistă a Leonidei Lari din primele ei trei cărţi şi am văzut-o cu ochii mei cum spărsese o paradă militară sovietică într-o vreme în care nimeni nu credea că imperiul se va destrăma. Or, asemenea lucruri nu le poţi trece cu vederea. Chiar şi dacă eşti un înfocat promotor al modernismului sau postmodernismului.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
