Comentariu

„Libanizarea” Republicii Moldova

Avem practic o configuraţie identică a scenei politice, nu au apărut soluţii noi, cetăţenii s-au delimitat în blocuri clare de votanţi fideli. Startul acestei situaţii ar fi putut foarte bine să fie dat din 2005, însă atunci blocajul a fost depăşit într-un mod care a dus la dispariţia unui partid politic. Niciunul din actualele partide nu îşi doreşte o soartă asemănătoare, astfel că soluţia din 2005 pare să iasă din discuţie pentru toţi concurenţii.

R. Moldova pare să fi atins o stare de echilibru politic instabil, asemănătoare cu cea din Liban. La Beirut funcţionează o formă specială de democraţie parlamentară, bazată pe reprezentarea egală a tuturor confesiunilor religioase: preşedintele trebuie să fie creştin, premierul trebuie să fie un musulman sunnit, iar preşedintele Parlamentului un musulman şiit. Locurile din Parlament sunt la fel împărţite proporţional între cele trei confesiuni. Astfel, reprezentanţii niciunei credinţe nu sunt tentaţi să încerce să se impună şi să-i conducă pe ceilalţi – având posibilitatea să se concentreze asupra problemelor de interes general. Sistemul libanez şi-a dovedit şi eficienţa, dar a nu a putut împiedica dezastrul.

Cine a urmărit pe termen lung viaţa politică de la Chişinău a putut observa existenţa şi confruntarea dintre trei „confesiuni” politice, iar enumerarea lor nu este făcută în ordinea importanţei sau forţei lor. În primul rând vin „românofonii”, cei care pledează de la o apropiere de România – cei moderaţi – până la unirea celor două ţări. Apoi vin „moldoveniştii” – însă nu în sensul teoriilor staliniste, ci este vorba de oameni pragmatici, interesaţi mai degrabă de asigurarea unei guvernări şi administrări paşnice, dincolo de disputele teoretice, funcţionând pe baza proverbului „mielul blând suge de la două oi”. Şi în sfârşit, „rusofonii” – care nu sunt neapărat doar vorbitorii de limba rusă, ci mai degrabă cei care pledează pentru rămânerea R. Moldova în sfera de influenţă a Federaţiei Ruse.

Cele trei grupări funcţionează cumva pe principiul vaselor comunicante sau al conservării energiei – nimic nu se pierde, totul se transformă. Orice pierdere pentru unul din grupurile amintite nu duce la dizolvarea lui, „scurgerea” de energie în favoarea altuia este aproape imediat compensată de o contrascurgere. O altă caracteristică a acestui peisaj politic este faptul că niciuna din grupări nu domină total un anumit partid politic. Mai degrabă în fiecare partid există reprezentanţi a cel puţin două dintre grupările menţionate, una fiind dominantă, dar fără să deţină controlul exclusiv – în acest fel există permanent canale de comunicare între partide care altfel ar fi percepute ca inamici de moarte. La aceasta se adaugă sistemul de clan din politica de la Chişinău: existenţa unei reţele puţin cunoscute la nivel public de înrudiri şi cumetrii, foşti colegi de studii sau parteneri discreţi de afaceri. Sistemul de clan asigură la rândul lui alte posibilităţi de dialog şi comunicare – doar că nu la nivel public. La fel, chestiunile care privesc problema identităţii naţionale şi a limbii vorbite transcend cumva liniile publice ale partidelor şi ţin mai degrabă de apartenenţa la unul din grupurile generale amintite mai sus.

„Soluţia libaneză” nu pare a fi viabilă pentru R. Moldova din cauza întrepătrunderilor arătate – „confesiunile” se află cumva pe poziţii adverse, dar nu au niciun interes să declanşeze un jihad care să distrugă conexiunile discrete. „Libanizarea” R. Moldova este într-o variantă soft, însă cazul Libanului ar putea constitui un punct de plecare pentru identificarea unei soluţii durabile.


George Damian

George Damian este ziarist din anul 2001. A scris sau încă scrie pentru ZIUA, Deutsche Welle, Puterea, Magazin Istoric, Historia, Times New Roman, Timpul - Chișinău, Adevărul și moldNova.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *