Gândindu-mă la acest fragment de proză, despre care nu se poate spune că nu e inspirat din realitate, m-am gândit dacă am făcut şi eu vreodată această numărătoare şi dacă mi-am construit dispoziţia în funcţie de asta. Şi mi-am dat seama că nu. Nu am numărat niciodată oamenii de pe stradă. Mai mult de atât, mi-am dat seama că nu mă deranjează asta. Nu sunt xenofobă. Nu mă deranjează cum vorbesc oamenii pe stradă. E dreptul fiecăruia. Deşi cunosc personaje reale care gândesc ca personajul lui Dumitru Crudu.
Şi atunci mi-am dat seama că e normal să nu ne deranjeze limba celor ce merg pe stradă alături de noi. Dar e normal să ne deranjeze altceva. Aşa-numita limbă de stat, căreia mulţi se feresc să îi spună pe nume. E o aberaţie să ai limbă de stat care nu e română, dar care e română; care e moldovenească, de parcă ar exista limba ardelenească. Dacă un american cunoaşte un om şi vrea să-i vorbească, îl întreabă „Do you speak English?”. Adică ditamai America, ditamai puterea economică, nu are nicio problemă cu faptul că limba ei e limba engleză, dar moldovenii nu au nici limba română, nici limba moldovenească; ei au limba de stat!
Şi atunci, ce mă deranjează? Că vecinul vorbeşte rusa? Sau că politicienii afirmă că ei vorbesc limba de stat? De stat ce??? De stat în loc cu o percepţie laşă asupra limbii şi originii mele şi a poporului pe care afirm că vreau să îl slujesc. Din ai cărui bani sunt plătit.
Şi pe lângă acest compromis penibil, al acceptării limbii de stat – a cărei origine e subiect tabu la cei mai mulţi dintre politicieni – mai există o situaţie care ne scoate din minţi. Că nici măcar această obscură acceptare a „limbii de stat”!!! nu ne scoate din impas când avem de-a face cu funcţionarii publici. Ei lucrează pentru stat în orice limbă au chef. Limba de stat e rezervată sătenilor, nu funcţionarilor publici. Şi nici persoanelor publice.
În Moldova, dacă vrei să lucrezi în mass-media, ţi se cere: „Cunoaşterea limbilor rusă şi română la nivel înalt” (ordinea e asta, puteţi verifica!). Norocul Lorenei Bogza. Vă daţi seama cum era dacă îi cereau cunoaşterea limbii ruse la nivel înalt? Şi, mă rog frumos, de ce e aceasta o condiţie de neînlocuit? Moldova, trezeşte-te!
Ştiţi deja că TIMPUL are zece ani. Am avut şi eu norocul meu. Am găsit la Chişinău – în mass-media! – un loc de muncă unde nu era imperios-necesară „cunoaşterea limbilor rusă şi română la nivel înalt”. Pentru că la TIMPUL nu e nevoie să cunoşti rusa şi nici nu te temi să spui limba română, în loc de limba de stat. Oare are vreo legătură cu faptul că TIMPUL e un ziar independent?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
