Lucrul cel mai nesigur este faptul că, deşi trăim în timp, nu conştientizăm decât foarte vag începutul fiinţării noastre pe linia timpului şi nu suntem în stare decât să presupunem când vom înceta să mai existăm pe această coordonată. Pretindem că ne conştientizăm viaţa, starea de a fi, dar anume acestui fapt de conştiinţă nu consacrăm decât o parte infimă din existenţa noastră, şi mai puţin – din timpul fiinţării noastre, şi astfel nu dăruim morţii mai nimic din timpul vieţii. Deşi ne gândim deseori la moarte, n-o percepem decât ca pe un final înfricoşător al vieţii, şi nu drept condiţie a vieţii, drept cel mai sigur lucru, precum o înţelegeau strămoşii noştri, dacii – concept dezvoltat poetic şi în opera eminesciană (Scrisorile, Rugăciunea unui dac etc.).
De aici vine şi un alt lucru nesigur: propria noastră valoare sau propria noastră identitate. Aceasta se schimbă de la o zi la alta sau chiar de la o clipă la alta, dar nu acest fapt o face nesigură, ci incapacitatea noastră de a ne autoaprecia şi autodefini ca fiinţe unice în spaţio-temporalitatea care ni s-a dat pentru autodesăvârşire. Este adevărat că mulţi oameni acordă propriei formări-dezvoltări – generale şi profesionale – foarte mult timp, dar această activitate urmează principii secundare sau greşite: de adaptare, de răspuns la tentaţiile civilizaţiei sau, şi mai rău, la ispitele fizicului, ale efemerului, aşa încât „avansarea din natură în cultură” – metafora prin care este definită educaţia, nu depăşeşte pragul unei banale reproduceri a eului fizic într-un spaţiu existenţial tot mai confortabil. Dorinţele şi aspiraţiile noastre au ca obiecte case moderne, care ne asigură localizarea în spaţiu, şi maşini, care ne ajută să ne mişcăm în spaţiu – acţiuni care răspund valorilor civilizaţiei, mai puţin valorilor culturii, care ne cer nu o simplă existentă în spaţiu, ci locuirea acestuia – spiritualizarea, îndumnezeirea lui, şi nu doar o mişcare, deplasare, ci parcurgerea spaţiului, adică cunoaşterea acestuia în raport cu propria fiinţă.
Starea civilizatoare care ne domină are şi un ideal, şi un scop educaţional pe potrivă – „adaptarea la condiţiile unei vieţi în schimbare” (Legea Învăţământului, Codul Educaţiei, confirmate şi de pragmatismul elevilor, care îşi întreabă colegii despre numărul de etaje al casei părinteşti şi firma îmbrăcămintei-încălţămintei purtate), deci ne propunem să dăm copiilor noştri – fiinţei noastre de după moarte, o educaţie dependentă de valori trecătoare, şi nu una întemeiată pe principii imuabile, conform cărora viaţa să reprezinte condiţia de a te desăvârşi şi de a fi în propria fiinţă – principiul fundamental al popoarelor şi religiilor. Ignorarea sau negarea acestui principiu este consecinţa unei educaţii concepute şi realizate greşit, care acceptă necondiţionat supremaţia valorilor civilizaţiei faţă de valorile culturii.
Or, o educaţie sigură nu poate fi întemeiată decât pe supremaţia valorilor culturii, reprezentând treapta superioară, spiritualizată, a fiinţării. Metafora educaţiei moderne ar trebui deci parafrazată în „avansarea din civilizaţie în cultură”, frâna cea mai puternică a desăvârşirii omului fiind azi nu natura, pe care o pierde constant, dar civilizaţia, căreia i-a devenit total supus.
