Reclamele sunt noi, cu zăpadă şi clopoţei, colorate, parfumate şi pline de promisiuni. Cea mai neaşteptată dintre toate e una care nu mai promite veşnicele excursii pentru două persoane la Paris sau Nu-știu-unde, ci: noi la iarnă îţi plătim căldura. E clar ca bună-ziua cine este grupul ţintă de potenţiali cumpărători. Nu bogătanii, ci amărâţii. Adică populaţia majoritară a Chişinăului. Cei pentru care factura de la căldură e un adevărat coşmar. Iar în reclamă o firmă ne promite o tombolă al cărei câştigător nu va mai plăti căldura la iarnă.
Evident că e o idee bună. Şi practică. Dar, pe de altă parte, e înfricoşătoare, fiindcă vorbeşte despre nivelul nostru de trai. Despre disperarea şi sărăcia moldovenilor. Voi ne cumpăraţi produsele, de care oricum veţi avea nevoie, noi vă plătim căldura.
Centrul oraşului se scaldă în sclipiri multicolore. Doar în ultima săptămână au avut loc câteva concerte. E bine, frumos şi vine Crăciunul. Între timp de la ProTV aflăm că numărul boschetarilor din centru de triere s-a dublat şi că angajaţii fac apel la cetăţeni pentru a le face rost de haine şi încălţări. Şi mi-aş fi dorit să existe un tomberon ca cele de la Crucea Roşie exact sub bradul de Crăciun. Să mă duc acolo să duc o haină groasă şi nişte bocanci. Să fiu conştientă că unii oameni mor de frig, dar să încerc să dau o mână de ajutor.
Mi-aş fi dorit să se implice cineva de la primărie. Să se facă o colectă de haine pentru sărmanii oameni. Oricât de frumoase sunt străzile în preajma sărbătorilor, ar trebui să fim conştienţi că fiecare bec costă: costă să îl achiziţionezi, costă să îl aprinzi, costă să îl montezi.
Și atunci toată așa-numita magie de Crăciun dispare. Becurile colorate nu îmi vorbesc decât despre sărăcia unora, despre disperare, frig şi foame. Vrem să fim în rând cu lumea, dar nu suntem. Vrem să fim mai buni de Crăciun, dar nu suntem. Vrem să uităm că mulţi dintre noi cumpără un anumit detergent doar din speranţa chioară că cineva îi va plăti factura la căldură.
Personal nu îmi doresc concerte gratis. Şi mi-aş dori să existe sub pomul de Crăciun un punct de colectare. Să treacă oamenii pe acolo şi să lase cadouri pentru orfani, haine pentru boschetari, fructe pentru bolnavi. Fiecare ce vrea, ce poate. Şi atunci, dacă aşa ar sta lucrurile, mi-ar plăcea ca acel pom de Crăciun să fie luminat toată noaptea. Ca să ne amintească să fim mai buni, nu să ne atragă atenţia asupra propriei noastre sărăcii şi neputinţe.
În final, vă voi spune o povestioară. Despre cum se învaţă să fii bun. La grădiniţa nepotului meu din Germania se fac colecte de sărbători. Pentru copii din ţări foarte sărace. Din Africa, din India, din tot felul de ţări. Şi nu se revoltă nimeni, nu e văzută ca o obligaţie. Copiilor li se vorbeşte despre prietenii lor din altă ţară. Şi nepotul meu are patru ani. De la patru ani i s-a spus: ceea ce ai în plus sau de prisos, dă prietenului tău din Africa. Părinţii au fost rugaţi să nu intervină în realizarea pachetului pentru că băiatul lor trebuie să înveţe să dăruiască singur. Evident că în anumite cazuri părinţii intervin, fiindcă, în bunătatea lui, copilul vrea de multe ori să îi trimită prietenului său, pe care nu îl va vedea niciodată, exact haina lui cea nouă, cizmuliţele cele mai bune. În fine, singur sau nu, băieţelul de patru ani a făcut pachetul. Apoi cu ajutorul educatoarelor a pus în pachet şi câte o scrisorică.
Şi îmi amintesc foarte clar acum că nepoata mea din România a primit la un moment dat un pachet de la şcoală. Era din Germania. Înăuntru era şi o scrisoare în engleză: „Dragă prietenă din România, îţi trimit cu mare drag acest lănţişor şi caietele mele cele noi, eu am zece ani…”.
Mai avem mult până acolo, nu? Până vom scrie: „Dragul meu conaţional fără casă, îţi dăruiesc aceşti bocanci de iarnă…”
