Marea bătălie pentru Marea Neagră: De ce este atât de importantă pentru Rusia și NATO deopotrivă

Marea Neagră este o autostradă de apă care leagă trei dintre cele mai fierbinți zone ale lumii: Rusia în fricțiune cu flancul estic al NATO din Ucraina, regiunea balcanică-danubiană, unde atâtea focuri încă ard sub cenușă, și Orientul Mijlociu extins, a cărui instabilitate nu merită prea multe comentarii, scrie publicația italiană Il Fatto Quatidiano și G4media.

Pe scurt, pentru a împrumuta o glumă a lui Arlington Stringham, Marea Neagră – ca și Balcanii – a produs întotdeauna mai multă istorie decât poate consuma la nivel local: de la invazia rusă în Ucraina, ea s-a plasat chiar în centrul istoriei, așa cum nu s-a mai întâmplat de la Războiul Troian încoace. Atunci, ca și acum, forțele Estului și Vestului se luptă în aceste ape.

Pe de altă parte, controlul Mării Negre a fost întotdeauna un element-cheie pentru Rusia: atacul asupra Georgiei în 2008, ocuparea ilegală a Crimeei în 2014 și cea a părții de coastă a Zaporizhziei și a Khersonului și, mai ales, a orașului maritim Mariupol în 2022 au fost însușiri de teritoriu menite să îmbunătățească situația geopolitică și strategică a țării în Marea Neagră. Din punct de vedere istoric, pentru dominația acestor ape, Rusia a concurat adesea cu marile puteri europene și cu Turcia. De la căderea URSS, obiectivele Kremlinului în această zonă pot fi rezumate în câteva cuvinte: să mențină bastionul strategic al Rusiei din Crimeea cât mai sigur posibil, lovind și încercând să reducă la neputință țările care nu fac parte din NATO și care gravitează în jurul acestei regiuni: Moldova, Ucraina și Georgia.

Până în ajunul actualului război sângeros, am fi putut susține că Moscova intenționa doar să exercite o influență tot mai mare în Mediterana, dezvoltându-și legăturile economice și comerciale cu piețele europene cheie și făcând sudul Europei, începând cu Italia și Turcia, cât mai dependent posibil de petrolul și gazele rusești. Într-o Mediterană pe care Kremlinul o percepea ca fiind în mare parte dominată de NATO, nu lipseau oportunitățile politice, economice și militare care să fie valorificate, așa cum a fost cazul în Siria: Cipru, Egipt, Israel, Turcia etc. Desigur, nu înseamnă că Marea Neagră devenise aproape la fel ca pe vremea URSS, când era numită lac sovietic, dar, potrivit experților, până la începutul anului 2022, Rusia a dobândit – pe lângă influența geoeconomică – o dominație militară efectivă asupra inimii teatrului Mării Negre, odată cu fortificarea Crimeei, desfășurarea de sisteme de rachete antiaeriene și navale cu rază lungă de acțiune și de radare de supraveghere și de achiziție a țintelor. Toate acestea fără ca Moscova să fi fost capabilă, trebuie spus, să transforme această dominație militară în putere politică, limitându-se la cultivarea unor relații de „parteneriat strategic” cu Ankara, membră NATO, dar adesea nonconformistă în materie de politică externă.

Occidentul nu a reacționat la desfășurarea sistemelor de rachete sol-aer S-400 Triumph și K-300P Bastion-P pentru apărarea de coastă, la activarea sistemelor de supraveghere cu rază lungă de acțiune, de avertizare timpurie și de achiziție a țintelor, la amplasarea unei divizii de aviație și a două regimente de aviație navală și la desfășurarea de submarine diesel pentru a proiecta puterea pe uscat cu rachete de croazieră cu rază lungă de acțiune Kalibr. Trebuie spus că, spre deosebire de regiunea Kaliningrad, rușii de aici, din sud, nu creaseră înainte de război – și cu atât mai puțin după război – o structură de comandă integrată pentru forțele aero-spațiale, pentru marină etc., iar funcțiile de comandă generală erau exercitate de la cartierul general al districtului militar de sud, situat la Rostov pe Don, dominat în mod tradițional de generali de armată. Chiar și principala bază navală a Rusiei de la Marea Neagră, Sevastopol, din punct de vedere administrativ nu a făcut niciodată parte din Crimeea. Pe scurt, de-a lungul anilor, Moscova a adunat teritorii (Transnistria, Crimeea, Donbass, Osetia de Sud) fără a crea o organizație doar suficientă pentru a menține dominația geopolitică.

Acest tablou nu s-a îmbunătățit de la începutul războiului și, dimpotrivă, s-a confruntat cu o conștientizare reînnoită a liderilor occidentali cu privire la importanța geopolitică și strategică a Mării Negre: acum, există o atenție sporită la Washington, la Bruxelles și în capitalele occidentale, dar, mai presus de toate, există o determinare consolidată, odată ce Marea Baltică a fost securizată prin extinderea alianței către Suedia și Finlanda, de a plasa Marea Neagră în centrul strategiei NATO.

Rusia nu va mai trebui să dicteze regulile în regiune și nici aliații – precum Turcia – nu vor mai fi lăsați singuri în fața gigantului eurasiatic: Marea Neagră merită o strategie globală proprie pentru a se asigura că Kremlinul nu o mai consideră grădina sa exclusivă de legume.

Senatoarea democrată Jeanne Shaheen și senatorul republican Mitt Romney l-au îndemnat pe președintele american Biden să elaboreze o strategie pentru Marea Neagră și să facă presiuni pentru o prezență militară și un angajament economic mai mare al SUA în regiune. Mara Karlin, asistentul secretarului adjunct al apărării al SUA, a susținut că „regiunea Mării Negre este o zonă de importanță geostrategică critică și reprezintă un centru-cheie pentru infrastructura de tranzit și resursele energetice… Vom continua să încurajăm o cooperare mai profundă între aliații și partenerii din Marea Neagră pentru a descuraja și a ne apăra împotriva agresiunii continue a Rusiei în Ucraina și în regiunea extinsă a Mării Negre. Această cooperare include eforturi suplimentare pentru a spori schimbul de informații pentru a construi o conștientizare maritimă comună și nu numai.” Aceasta înseamnă că, în regiunea Mării Negre, ”Statele Unite vor continua să colaboreze cu aliații NATO pentru a avansa modernizarea militară pentru a face față amenințării militare a Rusiei, inclusiv prin îmbunătățirea posturii și exercițiilor pentru a spori securitatea și prosperitatea regiunii”.

Nu este o coincidență faptul că, contrar a ceea ce susțin adesea anumiți politicieni și comentatori superficiali, Ucraina ia în serios eliberarea Crimeei: nu numai pentru că este un drept al său de drept și – dată fiind configurația sa cu puține căi de acces și resurse puține – nu este atât de ușor de ținut de ruși, ci și pentru că la Kiev este foarte clar că înfrângerea Rusiei nu poate veni decât prin pierderea porturilor de la Marea Neagră și Marea Azov de pe teritoriul ucrainean și prin redimensionarea sa geopolitică și militară în Marea Neagră însăși.