Anii pe care i-a petrecut departe de casă au trecut greu și plini de durere. Vorbim despre Grigore Gherman, un pensionar de 78 de ani, care a ajuns în Siberia alături de familie, la vârsta fragedă de doar 13 ani. În prezent, bătrânul trăiește în satul Călinești din raionul Fălești, are trei copii și șase nepoți, dar nu a uitat nici măcar pentru o clipă momentele de groază pe care le-a trăit fiind adolescent. Chiar dacă a muncit unde erau peste 50 de grade de frig, a suportat foame, a fost umilit și pedepsit pe nedrept, Grigore Gherman a găsit forțe să revină acasă și să ia viața de la capăt. Mărturiile acestui fost deportat descriu una dintre cele mai dramatice perioade prin care a trecut Basarabia fiind în componența URSS.
 
Potrivit documentelor istorice, Guvernul Sovietic a decis ca între 6 și 7 iulie 1949, 11.280 de familii din RSS Moldovenească să fie deportate în Siberia, Kazahstan și Asia Centrală.

Documente de arhivă indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4496 de lucrători operativi ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, 13774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4705 activişti de partid din Moldova. Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului și 1573 de vagoane în care anterior erau transportate vite.

„După miezul nopții au bătut la ușă”

Grigore Gherman își amintește atât de bine ziua când familia sa a fost deportată, încât i se creează impresia că totul s-a petrecut recent. Din mărturisirile bătrânului am aflat că totul a început pe data de 6 iulie în anul 1949. „În acea zi, eu am stat acasă și am avut grijă de păsări, iar părinții s-au dus la lucru în câmp. Seara, mama a gătit o mămăligă, am mâncat cu toții și ne-am culcat. După miezul nopții au bătut la ușă. Era cineva de la primărie, însoțit de doi soldați care aveau automate. Ne-au numărat pe toți și ne-au spus că ne vor deporta în Siberia. Ne-au strâns grămadă ca pe o cloșcă și puii ei”, mărturisește Grigore Gherman, răscolindu-și amintirile.

Printre lacrimi, fostul deportat ne-a mai spus că, în acel moment, tatăl său i-a spus să fugă, deoarece credea că-i vor deporta pe toți în diferite locuri și ar putea să nu se revadă. Având pe atunci doar 13 ani, băiatul s-a dus în casa bunicului, însă jandarmii i-au amenințat tatăl că în cazul în care băiatul nu revine vor avea de suferit ceilalți membri ai familiei. În scurt timp, minorul s-a predat, iar în aceeași zi familia sa și alte 47 din sat au fost urcate în trenul care urma să-i ducă în Siberia.

Trenul morții și al vieții

Drumul spre Siberia a durat nu mai puțin de trei săptămâni. Grigore Gherman povestește că în tot acest timp oamenii au fost nevoiți să lupte pentru dreptul de a rămâne în viață într-un tren care, anterior, era folosit pentru transportarea vitelor. „Când am ajuns în tren, am înțeles că ne așteaptă mai multe zile de coșmar, dar nici nu ne-am putut imagina că acolo am fi putut muri de foame, că nu vom avea aer să respirăm normal și nici locuri unde să putem dormi. În interior era un miros insuportabil, pentru că oamenii își făceau nevoile unde apucau. Îmi amintesc că peste câteva zile cineva a făcut o gaură în podeaua vagonului și mai intra aer. Câțiva oameni n-au mai putut suporta calvarul și au murit, iar câteva femei chiar au născut acolo”, mărturisește cu o voce tremurândă fostul deportat.

Viața în bordeie și temperaturile de peste minus 50 de grade

După ce au ajuns în Siberia, moldovenii habar nu aveau ce-i așteaptă. „Am ajuns noaptea, ne-au mânat ca pe niște animale într-o cazarmă. Am trăit acolo o perioadă de timp, iar când vremea s-a îmbunătățit am început să ne construim bordeie. O perioadă îndelungată n-am avut ce mânca decât grâu fiert. Ca să fac rost de mâncare, eu pășteam oile și vacile oamenilor ”, mai subliniază bătrânul de 78 de ani.

În Siberia, iarna dura jumătate de an, iar din spusele lui Grigore Gherman oamenii trebuiau să îndure friguri de 50 de grade cu minus. Pentru ca să fie mai rezistenți la ger, ei se ungeau cu untură. „Cât am trăit acolo, permanent era cineva care urmărea ce facem, iar în fiecare lună mergeam și semnam că suntem prezenți. Peste șapte ani, însă, a dat Dumnezeu și a murit „împăratul” Stalin și am putut să revenim acasă”, spune cu lacrimi în ochi pensionarul.

Revenirea acasă

În anul 1956, când au revenit în Moldova, deportaților nu li s-a permis să revină în casele lor și toți și-au găsit adăpost pe la rude și cunoscuți. Familia Gherman s-a întors acasă în toată componența, părinții și cei cinci copii, printre care și Grigore, care avea deja 20 de ani. Bărbatul povestește că după ce s-a întors acasă a învățat meseria de tractorist, s-a căsătorit, după care i s-au născut cei trei copii. Iar acum are și șase nepoți.

„Viața a revenit la normal, totul s-a liniștit și se pare că toate amintirile neplăcute trebuiau uitate. Eu, însă, nu am uitat nimic. Durerea și frica mă urmărește peste tot. Îmi aduc aminte cum își băteau joc de noi acolo, se comportau de parcă eram niște lucruri. Nu ne considerau oameni și de fiecare dată își demonstrau superioritatea”, a mai adăugat trist fostul deportat. Grigore Gherman a adăugat că nu dorește nimănui să treacă prin chinurile groaznice ale deportării și foametei prin care a trecut el.
 
În anul 1949 din RSS Moldovenească au fost deportate 35.796 de persoane, din care 9864 erau bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. Biroul Politic al URSS a invocat diferite motive – fie că oamenii erau prea bogați, fie că ar fi colaborat cu fasciştii sau partidele burgheze româneşti, fie că făceau parte din diferite secte religioase ilegale. Deportaților li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.