„Mâncam pe-ascunselea, ca să nu ne vadă nimeni, pentru că nu ne dădeau voie să mâncăm. Nu ne dădeau voie nimic să facem. Trebuia doar să-i omorâm pe toți din calea noastră. Și nu conta că cel din fața noastră era femeie sau bărbat. Nu conta dacă e copil sau vinovat, sărmanul. Tu, fetițo, încă multe nu înțelegi și nu ai văzut… Cum îți moare fratele alături de tine și apoi te uiți la trupul neînsuflețit al celui mai iubit om. Și când înțelegi că nu mai poți schimba ceva, că nu ai voie să te gândești la sentimente, îți rămâne să uiți de morți și să lupți mai departe. Să omori și tu pe fratele sau tatăl cuiva. În război, uiți de omenie și de Dumnezeu, de tot ce există sfânt pe acest pământ”, îmi arăta din deget, povățuitor.
„Acum, când mai am oleacă până la o sută de ani, visez noaptea cum mergeam peste cadavrele celea, cu mâinile de sânge. Da, am omorât și eu. Priveam ostașii cum urlau de durere și se rugau să moară”, îmi povestea, înecându-se în fumul de țigară.
„Am fost un criminal ca și toți cei care luptau pentru… Nici nu mai știu pentru ce luptam. Pe cei care spun că omorul în război este pentru Patrie, să nu-i crezi, pentru că lupta în război este pentru interesul și puterea cuiva. Dorința de a domina a învăluit marile puteri, iar noi, țăranii, trebuia să ne ucidem unii pe alții, ca niște fiare în goană după pradă”, încerca să mă convingă.
Are astăzi 96 de ani și vorbește cu lacrimi în ochi despre cel de-al Doilea Război Mondial, deși el nu mai ține minte al câtelea război a fost. Cert e faptul că Fiodor Costin este unul dintre puținii supraviețuitori ai războiului dintre români. Se știe că, după ce Basarabia a fost ocupată de armata sovietică, iar apoi acest teritoriu a fost răpit de Uniunea Sovietică, cu acordul Germaniei naziste, în urma înțelegerii dintre Hitler și Stalin, cunoscută sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov, românii basarabeni au fost umiliți în cel mai ticălos mod. În 1941, bărbații noștri erau trimiși pe front, iar femeile rămâneau acasă împreună cu cei mici și nu le rămânea decât să se roage să-şi mai vadă vreodată soţii. În timp ce mai marii lumii nu se mai puteau lămuri a cui este palma asta de pământ basarabean, românii erau obligați să lupte între ei. O parte duceau război contra Germaniei, iar cealaltă – contra Uniunii Sovietice.
Veteranul meu spune că e prea bătrân ca să mai țină minte când a luptat, însă a aflat de la feciorul său că a fost trimis la război în 1941, când armata roșie ocupase Basarabia. „Am luptat pentru români și germani, pentru că așa mi-a fost ordonat. Nu țin minte ce an era, însă niciodată nu voi uita rusul care a tras din pușcă și apoi m-am pomenit cu zeci de răniți care plângeau, într-o cameră albă, plină de medici. Peste câteva zile, m-am întors acasă fără mână, iar picioarele nu mă mai duceau”, mărturisea veteranul, scoțându-și a patra țigară din buzunar.
„Știi, când eram tânăr, puteam și eu alerga. Toate potecile erau ale mele, dar acum picioarele nu mă mai țin”, se uită cu speranță la mine.
A mai zis că primește o pensie de 2500 de lei pe lună, iar banii ăştia abia de-i ajung numai pentru câte o pâine pe zi și țigări. „Am noroc că statul mi-a dat apartament. Când voi pleca în lumea de apoi, voi muri liniștit, știind că nepoții mei vor avea unde trăi. Dar să știi că am avut și eu casă, cu păsări și grădină, înainte de a pleca la război. Îngrijeam gospodăria și îmi plăcea să mă trezesc în fiecare dimineață, să-mi sărut soția și apoi să plec la lucru. Acum, rămas singur, nu mai duc cont de zile și luni. Lupta aceea încrâncenată îmi va rămâne veșnic ca o rană pe chip și pe suflet. Să nu dea Domnul să cunoașteți acele timpuri negre…”, șoșoti abătut, prinzându-mă părintește de mână.
Nu știam ce să-i zic, la fel cum nu știusem că-l voi întâlni într-o seară oarecare pe o bancă din fața blocului în care locuiesc. Însă el m-a făcut curioasă şi am aflat mai târziu că România a pierdut 300 de mii de ostași în cel de-al Doilea Război Mondial, iar alți 340 de mii au fost maltratați și dispăruți fără urmă. Doar 80 de mii dintre ei au supraviețuit robiei rusești.
„Oamenii mureau cu zecile, apoi cu sutele. Eram rănit, culcat într-o băltoacă de sânge, în așteptarea sfârșitului”, adăugă el, scărpinându-se concentrat la ceafă şi prima dată îmi zâmbi trist.
