Demult vroiam să scriu ceva frumos despre satele noastre, că de fiecare dată când merg în altele decât satul meu de baștină, mi se pare că regăsesc acolo aceleași realități trase la indigo, dar în același timp cu totul diferite. Pentru că fiecare sat moldovenesc este o lume aparte, în care sunt eroii și anti-eroii săi, cu istorii spuse și nespuse, cu porecle și denumiri convenționale ale mahalalelor și părților de sat, care dau o senzație de unicitate. În satele noastre s-au ancorat diferitele repere de rezistență contra regimurilor și imperiilor care au vrut să ne distorsioneze identitatea noastră românească, tot în ele au lovit acestea pentru a ne face altceva decât suntem și tot ele au rămas impasibile de multe ori la dorințele noastre actuale de modernizare și europenizare.
Contextul acestei descinderi în satele moldovenești a fost deopotrivă onorabil și salutabil – un autobuz cu însemnele Europei Libere străbate ţara în perioada 1-31 august, oprindu-se în mai multe localităţi, unde jurnaliştii și invitații postului de radio realizează reportaje şi organizează dezbateri pe teme de actualitate, în parteneriat cu Programul comun pentru dezvoltare locală integrată şi Asociaţia Presei Independente. Douăzeci de localități din R. Moldova au fost selectate de Radio Europa Liberă într-un proiect de informare și de susținere a democrației, de consolidare a comunităților locale și de întărire a încrederii în posibilitatea schimbărilor în societate, de la nivelul fiecărui individ către o schimbare a societății, printr-o caravană radio-TV-multimedia, desfășurată sub genericul „AICI este Europa Liberă”.
Am fost deja cu echipa Europa Liberă în două sate, în Sculeni, r-nul Ungheni, și Cenac, r-nul Cimișlia. Uimitoare experiență de dialog și inter-cunoaștere. Despre Sculeni s-au scris cărți, e un sat-istorie, cu personalități remarcabile date spațiului românesc. Voi mai reveni să scriu despre vechiul târg la prima ocazie, pentru că e prea răscolitoare istoria sa zbuciumată. Vroiam să scriu despre Cenac, un sat retras, total opus Sculenilor, care stă cu fața spre Iași, în calea tuturor drumurilor. Pentru unul alintat cu viața de oraș o călătorie spre și dinspre Cenac poate fi o aventură anostă și plictisitoare. Te poți lega de faptul că drumul spre sat nu este asfaltat de la Cimișlia, că nu ai telefonie mobilă, pentru că nici unul din operatorii de pe la noi nu s-a gândit cum să ofere acestor oameni care plătesc servicii telefonice mobile acoperire integră și ca lumea, că sătenii nu-s curați și aruncă gunoaiele pe unde apucă, lucru constatat și de conducerea „de la raion”. Dar dincolo de aceste realități deopotrivă firești și inedite pentru localitățile noastre, satul Cenac are propria identitate și culoare.
Potrivit lui Anatol Eremia, prima așezare este atestată prin zonă după ce Dacia a fost cucerită în 106 e. n. de către Imperiul Roman, dar ea a fost prădată şi arsă de către huni în 376 e. n. Primele mărturii documentare privind Cenacul actual datează de la începutul sec. XIX (1817), dar tradiţiile populare locale susţin o mai mare vechime a localităţii, încă de prin sec. XVII–XVIII. Primele date privind populația le avem de la recensământul țarist din 1898, când atestăm 1.297 de locuitori, care posedau 2.880 desetine de pământ. Recensămîntul din 1930, când satul era în cadrul României întregite, ne arată o populație de 1.903 locuitori. Cam tot atâția cenăceni sunt înregistrați oficial în recensământul din 2004: 2098 de oameni, dintre care 49.43% – bărbaţi și 50.57% – femei, cu o structură etnică omogenă, dintre care 97.86% – moldoveni/români, 0.33% – ucraineni, 0.19% – ruşi, 1.38% – găgăuzi, 0.14% – bulgari, 0.10% – alte etnii. Deși, după spusele oamenilor, sunt chiar mai puțini, pentru că multă lume a plecat, o altă trăsătură a satului, care nu-l deosebește de altele. Există însă și o tendință inversă, drept cam exotică, cu străini care vin în sat, cum este cazul unui italian căsătorit cu o fată din sat, la a cărui nuntă am nimerit în Cenac, atunci când am venit cu echipa radio Europa Liberă.
Ce impresioneză înainte de toate la Cenac este poziţia geografică a localităţii, cu împrejurimi foarte diverse sub aspect fizico-geografic şi natural: văi şi vâlcele, cu pârăiaşe şi iazuri în cuprinsul lor, dealuri şi coline ce ating înălţimi între 80 şi 180 m deasupra nivelului mării, acoperite de vii şi livezi, rânduite de ogoare şi locuri de păşuni. Casele arată de sus ca niște bucate într-o farfurie, de unde probabil și denumirea „cenac”, care înseamnă farfurie, așa cum mi-au spus localnicii. Dar și localitățile din proximitate au denumiri ce redau particularităţile de relief şi vegetaţie, calităţile şi însuşirile terenurilor, modul de viaţă al oamenilor. În timpurile de altă dată era o protecție împotriva vânturilor, furtunilor, dar și a diferitelor invazii de nomazi și barbari care au trecut peste ei. Cu sute de ani în urmă pe aceste meleaguri au poposit temporar cete de nomazi, veniţi tocmai din câmpiile asiatice după pradă de război. Atacând localităţile din jur, războinicii aveau pierderi umane, pe care le înmormântau în cîmp liber sau pe creste de dealuri, făcându-le movile mari clădite din bucăţi de pământ tare, tăiate din solul de toloacă. Din acest considerent, pe moşia satului actual s-au păstrat trei movile funerare. Ele sunt monumente ale istoriei vechi a românilor, care amintesc de relația complicată a băștinașilor cu triburile de barbari, dar care nu s-au frânt și au rămas ca niște stânci ancorate în pământurile românești.
După acei barbari au venit și alți barbari, mai moderni și mai sofisticați în tehnicile lor de represii și deznaționalizare, cărora cenăcenii cu mare preț și sacrificiu le-au ținut piept. Satul ascunde poveşti impresionante, poveşti zguduitoare ale unor oameni care au învăţat, pe propria piele, care este preţul pâinii şi al libertăţii. Ei au fost, acum mai bine de jumătate de secol, în timpul regimului sovietic, eroii unor întâmplări tragice. Unii au fost deportaţi, alţii – supravieţuitori ai foametei organizate. Aceşti oameni au văzut moartea cu ochii, moartea celor dragi care s-au stins de foame, sau au dispărut fără urmă, fiind duşi în Siberia și alte regiuni îndepărtate ale imperiului sovietic.
Unele din aceste memorii sunt constatate și documentar, în arhivele comuniste, cum ar fi cazul preşedintelui sovietului sătesc Secară, cu al cărui accept erau practicate frecvent pedepsele corporale. Tudor Rusu, un locuitor al satului, rămas invalid în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost bătut de către doi membri ai detaşamentului paramilitar, Petru şi Arsenie Popovschi, pentru că în timpul transportării grânelor la stat s-a constatat lipsa a 50 de kilograme de grâu. Pedeapsa a fost considerată insuficientă, Tudor Rusu a fost băgat într-un subsol şi ţinut o zi, fiind eliberat doar după ce soţia lui, Maria Rusu, i-a dat lui Petru Popovschi 1.500 de ruble. În luna martie, aceleaşi persoane l-au bătut pe Alexei Zmeu, proprietar a 12 hectare de pământ, ultimul fiind suspectat de furt de grâne. În toiul foametei, în toamna anului 1947, câteva femei au fost reţinute pe câmp, având asupra lor torbe cu frunze de viţă-de-vie. Paznicii le-au escortat la sovietul sătesc, unde au fost obligate să mănânce frunzele.
De curând foştii deportaţi din satul Cenac, au devenit actorii principali ai unui film documentar – „Vatra Uliilor” – pelicula realizată în regia lui Efim Josanu şi Octavian Grigoriu, prezentată la studioul „Grigore Grigoriu” din capitală, apoi în satul Cenac. Filmul documentar prezintă poveştile unor oameni care au reuşit să supravieţuiască foametei şi să nu îşi piardă identitatea din cauza deportărilor. Localnicii își aduc aminte și acum cu groază de acele timpuri, pentru că din cauza izolării și îndepărtării de centru, satul a fost efectiv decimat de efectele foametei, care a provocat o adevărată tragedie umană, puternic ancorată în memoria colectivă a satului.
Multe măști ale istoriei are satul Cenac, poate din acest considerent a devenit centrul măștilor din R. Moldova, locul unde acestea știu să alunge iarna, pentru că au un ritual prin care fac frigurile să-i lase în pace și să lase primăvara să-și intre în drepturi. După acest ritual, măștile își iau locul pe pereții Casei de cultură din sat, sub protecția și grija unui om cu suflet mare, Vasile Popovschi, unul din cei mai cunoscuți meșteri populari din R. Moldova, și fără de care e imposibil de imaginat satul Cenac în zilele noastre. S-a apucat de măști acum vreo zece ani, după ce a fost și primar, schițând pe carton sau lut trăsăturile mai multor personaje populare. Dacă la primul festival al măstilor avea 16 măști, acum are peste 150, care costă între 100 și 3 000 de lei. Dar are un vis, să facă câte o mască pentru fiecare locuitor al satului. Nu le vinde, ci le scoate la prima ocazie de pe perete, pentru a arăta multitudinea fețelor pe care le au cenăcenii. Mai ales cu ocazia carnavalului măştilor şi al costumelor, inspirate din mitologie şi folclorul nostru naţional. Ideea Carnavalului vine de la un obicei vechi – „Moşnegeii”, când cu vreo 50 de ani în urmă, la începutul primăverii şi al Postului Mare, centrul satului era împânzit de moşnegei mascaţi. Din anii ’70, acest obicei a fost lăsat în umbră şi iată, după patru decenii, maestrul Popovschi a revenit la sărbătoarea dată, pe care o „exportă” și la Cimișlia, centru oraşului fiind și el invadat de măşti la început de primăvară.
Stăteam în mijlocul Cenacului și mă uitam cu admirație și curiozitate la biserica satului din lemn, micuță și în același timp cochetă, care poartă numele Sf. Ierarh Nicolae și care e veche de când satul, fiind ctitorită pe la 1853. Câte lucruri cunoaște și câte rămân nespuse. Părintele Constantin spunea că păstrează cărți cu mare vechime, de peste o sută de ani, care au fost căutate pentru a fi cumpărate și pe care localnicii nu au vrut să le vândă. Tot așa cum Vasile Popovschi nu vrea să-și vândă măștile. Și tot așa cum cenăcenii nu și-au vândut sufletele și au rezistat împotriva „tuturor relelor” care au trecut peste dânșii. Din această cauză Cenacul va dăinui în eternitate și nu va muri niciodată, la fel ca multe alte sate moldovenești, care ne fac ceea ce suntem.
