A trecut prin cele două războaie, a îndurat foame, a ţinut piept crudului destin care i-a luat la vârste fragede trei dintre cei patru copii ai săi, iar acum, la o sută de ani, mătuşa Alexandra se bucură de fiecare clipă trăită în sânul familiei, înconjurată de nepoţi şi strănepoţi, rude şi vecini. Toţi o respectă şi o cinstesc ca pe o mamă, aşa şi adresându-i-se: „mama Alexandra”.
Deşi era vreme ploioasă, mătuşa ne-a întâmpinat în pragul casei. Cu ochii în lacrimi îl privea pe fiecare, în semn de mulţumire că au venit să-i spună „La mulţi ani!”.
Când a fost întrebată cum se simte la numai 100 de ani, bunicuţa a răspuns: „Până la 95 de ani am umblat fără cârje, dar acum nu mai pot. Doamne, oare cine a mai trăit atâta? Că dacă mori mai tânără oleacă, o să te bocească cineva, dar aşa… când întreabă oamenii cine a murit şi dacă le spui că o murit o babă de o sută de ani, nu te mai boceşte nimeni”, parcă se justifică bătrâna, cu un zâmbet şiret ascuns la colţul ochilor săi ageri. Apropo, mătuşa Alexandra este ea însăşi o bocitoare extraordinară.
Asistenta medicală din localitate, Vera Parfeni, susţine că, deşi are o sută de ani, mătuşica până nu demult nici nu era la evidenţă la dispensar şi că nu a avut niciodată probleme de sănătate. Fiica Elizaveta îşi aminteşte: „Ea nu a folosit medicamente în viaţa ei. A fost bolnavă în anul 1961, pe când aveam zece ani. Tata plângea că o să moară. Era de nerecunoscut, slăbise foarte mult. Dar de atunci nu a mai fost bolnavă. Până pe la 95 de ani, ea nici n-avea nevoie de cârjă, alerga după strănepoţi prin curte. Acum nu mai merge bine, dar are o memorie bună, vede bine, poate chiar pune şi aţă în ac”, mi-a spus fiica Alexandrei Guştiuc.
Mătuşa Alexandra a îndurat multe într-un secol de viaţă. Rămasă orfană de tată încă de pe la şapte ani, ea a gustat de mică din greutăţile vieţii. Soţul a luptat în cadrul armatei sovietice şi s-a întors de pe front cu o contuzie gravă. Ea a lucrat foarte mult în colhoz, iar după deschiderea maternităţii a muncit ca infirmieră, ba chiar a primit şi câteva naşteri atunci când apăreau urgenţe.
A născut patru copii, dar din patru fete doar ultima a rămas în viaţă. Prima a murit la numai doi ani, a doua – la patru ani, iar cea de-a treia copilă şi-a pierdut viaţa într-un accident la oloiniţa din sat. Doar Elizaveta, acum în vârstă de 59 de ani, a rămas să-i fie alături.
„Am avut patru fete, asta îi ultima. Am născut-o la bătrâneţe şi iată că „mi-a prins bine”. Am născut-o la 41 de ani. Bărbatului meu i-a părut bine când a venit ea pe lume, dar mie îmi era ruşine să ies cu ea în pântece din ogradă, că eram bătrână. Acum mă bucur că are cine să aibă grijă de mine”, mi-a spus mătuşica, în timp ce-şi ştergea cu batista lacrimile ce-i inundaseră faţa brăzdată de timpul nemilos.
Secretul longevităţii mătuşii Alexandra, susţin cei care o cunosc, este faptul că ea a muncit cu dăruire toată viaţa şi mereu a avut grijă de cei din jur. Mai mult decât atât, ei spun că însăşi bunicuţa zicea că nu are timp să moară pentru că are mult de lucru. Maricica Juc, fina de cununie, a remarcat că ea nu a dorit niciodată să moară. „Ne zicea: „Cum să mor eu acum, când e primăvară şi e vremea de pus seminţele în pământ? Nu pot eu acum să mor, las’ că la vară…”. Vara zicea: „Ei, toată lumea îi ocupată, şi muştele astea… nu se poate nici acum”. Toamna: „Cum să mor când trebuie să adun roada de pe deal?”. Când ajungea iarna, grijulie cum este ea, zicea: „Măcar un pic să se încălzească, cel puţin să fie răcoare, că altfel o să îngheţe oamenii ceia care o să vină să mă îngroape”. Aşa şi n-a vrut să moară până în ziua de azi”, spune Maricica Juc, o rudă a mătuşii Alexandra.
Cei dragi vorbesc despre mătuşa Alexandra doar de bine. Mihai Dănilă de 11 ani, strănepotul Alexandrei Guştiuc, o descrie pe bunicuţă ca fiind blajină, bună la suflet şi harnică.
„Mama este foarte blândă, nu s-a certat niciodată cu nimeni. Toată viaţa ei a fost inimoasă, atentă – aşa cum merge o vrăbiuţă, aşa era şi ea. Dar nu putea sta locului, în genunchi stătea, dar prăşea”, astfel vorbeşte Elizaveta despre mama sa.
Iar fina de cununie, Maricica, se grăbeşte să adauge: „Mama Alexandra este cuminte şi foarte binevoitoare. Nu a fost niciodată răutăcioasă cu cineva, dimpotrivă – e credincioasă şi miloasă. Întotdeauna îşi făcea griji pentru toţi prietenii şi apropiaţii ei”. Un exemplu de astfel de bunătate sufletească ni l-au descris nepotul de pe frate al soţului, Vasile Guştiuc, şi soţia sa, Parascovia. „În ’49 am fost deportaţi, iar în ’55 ne-am întors. La poarta mătuşii Alexandra am ajuns la 6 august, la asfinţitul soarelui. Când a auzit vorbă, bărbatul mătuşii a ieşit în cămaşă şi izmene, iar când ne-a văzut şi-a pus mâinile în cap şi a exclamat: „Uite cine ne vine!”. Atunci el ne-a luat de mână şi ne-a adus la el în ogradă. Aici la ei în casă am stat cu toţii două luni, până ne-a fost retrocedată casa. Ne-am împăcat bine. Era sărăcie, dar ne înţelegeam bine”, mi-a spus Parascovia Guştiuc.
În dar de ziua ei, mătuşa Alexandra a primit 100 de lalele. Daria Găină, asistenta socială din Cotul Morii, ne-a spus în taină că a adunat lalelele din tot satul. Când auzeau sătenii pentru cine sunt florile – le ofereau cu mare plăcere, însoţindu-le cu urări de bine şi sănătate.
Pe lângă rude şi prieteni, au venit să o felicite cu ocazia centenarului primarul comunei, Mihail Merzîncu, care a spus că primăria îi dăruieşte 1000 de lei, precum şi Tamara Călugăru, şefa Secţiei asistenţă socială şi protecţia familiei din raionul Hânceşti, care i-a oferit cinci mii de lei. Dna Călugăru a subliniat că Alexandra Guştiuc este azi singura persoană din raionul Hânceşti care a împlinit o sută de ani.
