Aşa şi eu îmi amintesc foarte des cuvântul din Patericul egiptean care spune că trebuie să ajungi să nu îţi schimbi starea sufletească nici atunci când eşti lăudat, dar nici atunci când eşti criticat. Şi mi se pare că acest sfat este unitatea de măsură pentru înaintarea noastră duhovnicească. Fiindcă, mărturisesc cu tristeţe, încă nu am atins acest prag. Încă nu sunt în stare să rămân neschimbată la laude sau la hule. Ca orice om slab mă bucur pentru cele bune şi mă întristez pentru cele rele. Dar mă străduiesc ca cel puţin să nu reacţionez. Când e vorba de mine, nu de alţii, încerc să nu răspund nici la laude, nici la ocară. Să îmi înghit bucuria sau tristeţea ca pe o slăbiciune.
Pe de altă parte, această luptă împotriva mândriei, fiindcă e clar că mândria este cea care ne face să simțim bucurie când suntem lăudaţi şi întristare când suntem criticaţi, e dublată de o altă luptă mult mai grea. Răbdarea răutăţii celorlalţi.
Chiar îmi amintesc că la un moment dat cineva mi-a trimis un mail în care se exprima cu aroganţă, răutăcios şi – până la urmă – gratuit. Fiindcă nu schimba nimic prin observaţia lui. Am fost tentată, din pricina mândriei, să îi răspund doar atât: „Gata? V-aţi împlinit norma de răutăţi pe ziua de azi? Somn uşor.”. Din cauză că, observ cu tristeţe, cum unii oameni nu îşi tulbură somnul când sunt răi cu cei din jur, din contră – mai liniştit dorm dacă au găsit un om asupra căruia să îşi verse frustrările. Şi pe când mă gândeam să îi răspund, mi-am amintit cuvântul din Pateric şi m-am întristat din pricina mea mai mult decât din cauza acelei persoane. Aşa că nu am mai scris.
Duminica trecută la biserică, părintele a spus în predica la Evanghelia zilei, că atunci când Iisus a scos demonii din omul demonizat din ţinutul gherghesenilor, iar aceştia au intrat într-o turmă de porci, care s-a aruncat în mare înecându-se, oamenii acelor locuri au venit şi s-au rugat de Iisus să plece de la ei (Matei 8, Marcu 5, Luca 9), fiindcă ştiau că ei sunt păcătoşi.
M-am gândit atunci câtă bunătate are părintele nostru în suflet. Fiindcă gherghesenii L-au alungat pe Iisus din pricina iubirii lor pentru averi. S-au înspăimântat din cauza porcilor care s-au înecat. Şi nu au vrut să îl ţină pe Iisus acolo. În Evanghelii se spune clar că se temeau de El. Dar teama lor nu era din smerenie. Fiindcă în timp ce ei îi cereau să plece, fostul demonizat Îl ruga să nu plece, să îl lase să trăiască lângă El. Şi m-am bucurat pentru părintele care a văzut smerenie acolo unde eu am văzut neputinţa de a-L iubi pe Iisus.
Să ajungem la măsura despre care vorbeşte Patericul e foarte greu. Să rămânem neclintiţi când suntem lăudaţi sau criticaţi. Însă chiar dacă ne tulburăm sufleteşte, să avem în minte acest lucru şi să ne străduim să nu răspundem. Fiindcă să nu răspundem unui rău cu rău, înseamnă să micşorăm răutatea în lume. Chiar dacă ne doare când cineva e răutăcios cu noi, să fim conştienţi că răspunsul nostru nu schimbă răutatea acelui om în bunătate.
