Suntem ca un pom udat care, în loc să crească și să aducă roadă, descrește și se usucă oricâtă grijă i s-ar purta.
Moldova încă nu își cunoaște limba de stat, încă nu își cunoaște istoria. „Moldorusa” e un fel de singaleză (engleză combinată cu alte cuvinte din Singapore), iar istoria noastră, de la vlădică la opincă, începe acum șaptezeci de ani. Însă, în mod nu chiar miraculos, având în vedere că acum șaptezeci de ani Moldova era mică-mică, memoria e și mai scurtă. Moldova și-a uitat deportații, și-a șters din registru morții din timpul foametei organizate de sovietici.
Dacă trei sportivi se duc la jocurile olimpice, măcar unul nu știe româna. Dar el se duce acolo să reprezinte Moldova. O țară a cărei limbă nu o cunoaște. Din stadioane până în biblioteci, limba rusă e la ea acasă. Moldova, tăiată în două, decupată pe margini de ucraineni, împunsă în coaste de armata rusă din Transnistria, se poticnește în vorbă și memorie.
De ce spun acest lucru? Simplu: Polonia, Ucraina, Estonia, Letonia şi Lituania au condamnat, marţi, deportările în Siberia, unde au căzut victime atâția oameni şi au cerut Rusiei să recunoască aceste crime, să ofere compensaţii celor afectaţi sau familiilor acestora şi să renunţe la glorificarea trecutului sovietic.
De ce Moldova nu a făcut parte din acest grup? Oare i-am uitat pe cei morți „în lagăre și deportări” – cum spune o rugăciune de cerere a bisericii noastre? Oare ne numărăm, alături de ruși, printre cei care glorifică trecutul sovietic? Întrebări la care nu îmi răspunde nimeni. Pentru că Moldova tace. Tace să nu supere Moscova, tace să primească ajutoare de la București. Moldova nu are tăria Ucrainei sau a Estoniei.
Însă privind neputincioasă această muțenie, întrebările mici se combină într-una mai mare. Oare chiar Moldova e mică și amnezică sau doar Parlamentul care ne conduce? Și tare aș vrea să dau vina pe conducere. Să mă uit împrejur și să spun: uite, moldovenii nu și-au uitat limba și istoria, nu vorbesc cu capul plecat. Cei de la conducere îi fac de rușine, dar uite că ei stau drepți. Însă, dacă vreau să fac aceste afirmații, mă izbește în ureche „moldorusa” și mă împresoară stelele socialiștilor, secerile și ciocanele comuniștilor, statuile și statuetele cu Stalin, Lenin și alți „eroi” sovietici.
Sunt pe alocuri, la distanțe unii de alții, tineri și bătrâni care știu cine sunt, de unde vin și ce își doresc. Care au auzit de foamete, care își amintesc de Siberia. Ei fac diferență între limba română și limba rusă, dar nu fac diferență între partidul comunist al sovieticilor și partidele lui Dodon și Voronin. Poate mulțumită lor amnezia va fi alungată.
Se apropie 2 iulie, ziua de pomenire a lui Ștefan cel Mare. Îl vom celebra cu jenă și rușine. Fiindcă Moldova aia, care trebuia să fie a urmașilor lui, e una dată, una care tace chitic să nu îi supere pe cei care cu nici un secol în urmă au înjumătățit acest popor.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
