Mihai Eminescu a colaborat însă de-a lungul vieții cu mai multe ziare și a tratat cu mult discernământ problemele României din vremea lui. Inaugurăm un ciclu de texte prin care aducem la cunoștință cititorilor activitatea sa de jurnalist. Articolele selectate au fost publicate pe paginile ziarului „Timpul” din București în perioada octombrie 1877 – iunie 1889.

„Românul” concede că soldaţii au petrecut pe câmpul de război rupţi şi desculţi, dar cu toate acestea ei s-au purtat vitejeşte; adică din nou confundă meritul dorobanţului cu meritele guvernului. Că soldatul a fost rupt, desculţ, rău îngrijit, adesea rău condus e meritul guvernului; că el s-a purtat bine şi vitejeşte este meritul soldatului. Distinguendum est.

Apoi se scuză liberalii că nu erau pregătiţi, că voiau neutralizarea teritoriului ş.a.ş.a. Și noi ne aducem aminte de inepţia dlui
Nicolae Ionescu, ne aducem aminte de ministrul Slăniceanu, care strângea soldaţii când era a pace şi le dădea drumul când era
a război. Ne aducem bine aminte că liberalii, veniţi la putere în urma flămângiunii lor, n-aveau nici plan, nici idei, nici credit; c-au
făcut tocmai contrariul de ceea ce promisese; că din prieteni turcilor s-au făcut duşmani lor; că din contrari războiului s-au făcut
războinici nevoie mare, în sfârşit, că n-au urmat cărare hotărâtă de mai înainte.

Acuzarea că conservatorii i-ar fi condus pe soldaţi la starea de sclavi ai străinilor, la dispreţul general şi altele de acelaşi calibru, le-o întoarcem dlor liberali cu mulţumită înapoi. Dacă ţara aceasta există până astăzi are s-o mulţumească elementelor conservatoare, care, cu mijloacele lor minime, expunându-şi numai capetele lor proprii, nu vieţile a mii de oameni, au ţinut ţara neatârnată prin mijlocul tuturor nevoilor, de stă până în ziua de astăzi. Slavă Domnului, cu grecoteii din Strada Doamnei
ne putem măsura orişicând.

4 ianuarie 1878

PRO DOMO
„IATĂ «SIMŢĂMINTELE, IUBIREA DE ADEVĂR…»"

Iată „Simţămintele, iubirea de adevăr, buna-creştere şi limbajul ales al nobilei şi ilustrei partide a conservatorilor”, exclamă ,,Românul”, reproducând notiţa noastră asupra dorobanţilor din numărul de vineri 30 decembrie.

Nobili, nenobili – ştim că-i ustură rău când le spunem pe nume şi arătăm câtă deosebire este între frazele liberale, între exploatarea simţirilor celor mai sfinte ale naţiei româneşti şi între realitatea crudă pe care au creat-o ţării.

Martor ne e unul Dumnezeu c-am fi dorit să n-avem cauză de a arunca în faţa radicalilor acele epitete pe cari, din nefericire, le merită pe deplin. Dar scriitorul acestor şiruri e însuşi neam de ţăran şi priveliştea acelor jertfe ale frazelor liberale 1-au durut. Radicalii trebuiau să ştie că războaiele nu se fac cu palavre, ci cu bani, şi că vorbele goale din Dealul Mitropoliei nici îl îmbracă, nici îl încălzesc pe dorobanţ.
Iară dacă e vorba despre cuvintele aspre, apoi tot lucrul are numele său. Ticălos nu e decât acela care ticăloşeşte pe oamenii ce în adevăr nu sunt ticăloşi; a le spune însă ticăloşilor că ticăloşi sunt nu e nici o chestie de „creştere”, nici chestie de „limbagiu”, ci o foarte tristă datorie a tuturor oamenilor care a luat neplăcuta sarcină de a judeca despre netrebniciile ce se fac în lumea aceasta. Ba o foiţă care-şi macină palavrele tot la moara „Românului” ajunge să se anine până şi de persoana colaboratorilor „Timpului”. Ba unul e ungurean, ba celălalt a fost corist la teatru. Despre asta nu e supărare, pot să înşire mult şi bine asemenea filozofii şi să se intereseze prea cu de-amănuntul de viaţa noastră privată, în care nu vor găsi nici umbră de faptă rea. Că unu-i român din Ardeal, că celălalt în copilărie a legat câtăva vreme cartea de gard şi şi-a făcut mendrele printre actori nu dovedeşte nimic rău nici în privirea caracterului, nici în privirea inteligenţei lor. Dacă vor cerceta şi mai departe vor găsi că unul a legat araci în via părintească şi celălalt a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească şi, la urmă, că amândoi sunt viţă de ţăran românesc, pe care nu-1faci străin nici în ruptul capului şi pace bună.

Cine n-a simţit până acum că în mucul condeiului nostru e mai multă naţionalitate adevărată decât în vinele tuturor liberalilor la un loc acela sau suferă de boala din născare ce nici un leac nu are sau îşi închide ochii cu de-a sila şi nu vrea să vadă.

Când d-lor ne zic nouă că nu suntem români râde lumea care ştie că ne ţinem grapă de părinţi ce neam de neamul lor au fost români; dar când le zicem noi dlor că sunt rămăşiţe și pui de fanarioţi atunci îi ustură rău, pentru că e adevărat şi se ştiu cu musca pe căciulă.

5 ianuarie 1878