Mihai Gribincea: „Moscova pregătește rechizitoriul împotriva Republicii Moldova”

Mihai Gribincea,  pentru Reunirea

În ultimele săptămâni, declarațiile oficialilor ruși la adresa Republicii Moldova s-au înmulțit într-un ritm care cu greu mai poate fi considerat întâmplător. Ministerul Afacerilor Externe de la Moscova, Ambasada Federației Ruse la Chișinău și diplomați ruși de rang înalt reiau, cu mici variații, aceleași acuzații: autoritățile moldovene ar fi „rusofobe”, Republica Moldova ar fi abandonat neutralitatea, țara ar fi supusă unei „militarizări” accelerate, opoziția ar fi persecutată, autonomia găgăuză ar fi atacată, populația rusofonă ar fi discriminată, istoria ar fi falsificată, iar integrarea europeană ar ascunde, în realitate, renunțarea la suveranitatea națională.

Luate separat, asemenea declarații pot părea simple episoade ale războiului propagandistic devenit aproape cotidian în relațiile dintre Chișinău și Moscova. Privite însă împreună, ele alcătuiesc ceva mai mult: un veritabil rechizitoriu politic împotriva Republicii Moldova.

Nu este vorba doar despre criticarea Maiei Sandu, a Partidului Acțiune și Solidaritate sau a unei anumite politici guvernamentale. În discursul Moscovei este pusă sub semnul întrebării însăși legitimitatea direcției în care evoluează statul Republica Moldova. Mai mult, Rusia începe să formuleze, tot mai explicit, condițiile în care consideră comportamentul acestui stat acceptabil: neutralitate interpretată potrivit intereselor rusești, relații privilegiate cu Moscova, păstrarea influenței culturale și informaționale ruse, acceptarea unui rol special al Rusiei în problema transnistreană și, în ultimă instanță, limitarea integrării politice și de securitate a Republicii Moldova în spațiul occidental.

Aceasta este schimbarea care merită observată.

Într-un articol publicat mai devreme („Declarația Mariei Zaharova sau cum redefinește Moscova „suveranitatea” Republicii Moldova” Reunirea.com/Podul.ro, 20 ianuarie 2026) , am analizat modul în care Moscova încearcă să redefinească noțiunea de suveranitate a Republicii Moldova. Logica era relativ simplă: apropierea de Uniunea Europeană ar reprezenta, în interpretarea rusă, pierderea suveranității, în timp ce păstrarea unor raporturi privilegiate cu Rusia ar constitui expresia independenței politice. Declarațiile din ultimele luni duc însă această logică mai departe. Moscova nu se mai limitează să spună ce ar trebui să facă Republica Moldova. Ea construiește metodic argumentația potrivit căreia actualul stat moldovenesc se îndepărtează de propria sa populație, își încalcă statutul constituțional, discriminează anumite comunități și devine un instrument al unei puteri străine.

La 6 august 2026, adjunctul directorului Departamentului de Informații și Presă al MAE rus, Alexei Fadeev, acuza autoritățile Republicii Moldova că urmează un curs antirusesc „impus de Occident” și că utilizează tema „amenințării rusești” pentru a distrage atenția populației de la problemele interne. Mai importantă decât acuzația în sine era însă concluzia: acțiunile Chișinăului îndreptate spre îndepărtarea de statutul de neutralitate ar constitui ele însele „principala sursă de amenințări” pentru populația Republicii Moldova (vezi: https://mid.ru/ru/press_service/spokesman/briefings/2131743/#2)

Opt zile mai târziu, Maria Zaharova ridica tonul. Autoritățile moldovene erau prezentate drept afectate de „virusul rusofobiei”, iar afirmația Maiei Sandu potrivit căreia Rusia urmărește să recapete controlul asupra puterii politice de la Chișinău era întoarsă împotriva președintei Republicii Moldova: nu Moscova ar amenința suveranitatea țării, susținea Zaharova, ci actuala guvernare, deoarece deciziile importante ar fi luate la Bruxelles. Această inversare a raportului dintre agresor și victimă nu este nouă în discursul diplomatic rus. Nouă este însă acumularea argumentelor și ordonarea lor într-o construcție coerentă.

Un stat „capturat” de Occident.

Primul cap de acuzare este pierderea suveranității. În versiunea Moscovei, Republica Moldova nu mai dispune de o politică externă proprie. Autoritățile de la Chișinău ar executa „indicațiile Bruxellesului”, ar reproduce discursul occidental despre războiul din Ucraina și ar sacrifica relațiile tradiționale cu Rusia pentru perspectiva, incertă în această interpretare, a aderării la Uniunea Europeană.

Ambasadorul rus Oleg Ozerov dezvoltă această idee într-un amplu interviu acordat în iulie (https://mid.ru/ru/maps/md/2128007/ ). El prezintă Uniunea Europeană nu doar drept un actor care condiționează politica externă a statelor candidate, ci ca pe o structură care tinde să le uniformizeze politica externă și, implicit, să le reducă autonomia. Din această perspectivă, apropierea Republicii Moldova de Bruxelles încetează să mai fie o opțiune suverană a statului moldovean și devine dovada că acesta și-ar fi abandonat suveranitatea.

Este o construcție retorică remarcabilă prin contradicția ei. 

Republicii Moldova i se recunoaște dreptul la suveranitate numai în măsura în care exercitarea acestui drept nu conduce la alegeri geopolitice contrare intereselor Federației Ruse. Dacă Chișinăul alege apropierea de Moscova, alegerea este considerată expresia suveranității. Dacă alege apropierea de Bruxelles, aceeași alegere devine dovada pierderii suveranității.

Cu alte cuvinte, problema nu este suveranitatea Republicii Moldova, ci direcția în care aceasta este exercitată.

Neutralitatea ca instrument de limitare a libertății de acțiune

Al doilea cap de acuzare privește neutralitatea. În discursul Moscovei, consolidarea capacităților defensive ale Republicii Moldova este prezentată sistematic drept „militarizare”. Modernizarea armatei, cooperarea cu statele occidentale, exercițiile militare comune, achiziționarea unor sisteme de apărare sau apropierea de structurile europene de securitate sunt interpretate ca dovezi ale abandonării statutului constituțional de neutralitate.

La 14 august, MAE rus critica programul de implementare a Strategiei Naționale de Apărare pentru perioada 2026–2030 și creșterea cheltuielilor militare până la 1% din PIB, legând aceste măsuri de presupusa integrare progresivă a Republicii Moldova în structurile de securitate și apărare ale Uniunii Europene.

Întrebarea pe care ambasadorul Ozerov o formulează aproape didactic este: de cine dorește să se apere Republica Moldova?

Întrebarea ar putea părea legitimă dacă ar fi formulată într-un vid geopolitic. Dar Republica Moldova nu se află într-un asemenea vid.

Pe teritoriul recunoscut internațional al Republicii Moldova se află trupe ale Federației Ruse. Moscova sprijină de peste trei decenii un regim separatist care controlează o parte a teritoriului țării. Iar din februarie 2022, Federația Rusă poartă un război de amploare împotriva Ucrainei, stat cu care Republica Moldova are o frontieră de peste o mie de kilometri.

În aceste condiții, a prezenta consolidarea modestelor capacități defensive ale Republicii Moldova drept sursă de insecuritate înseamnă din nou inversarea raportului cauzal.

Neutralitatea nu presupune dezarmare. Și, mai ales, neutralitatea unui stat nu poate fi interpretată ca obligație de a rămâne incapabil să-și apere propriul teritoriu.

În lectura Moscovei, neutralitatea Republicii Moldova dobândește însă o semnificație diferită: ea trebuie să limiteze cooperarea militară a Chișinăului cu Occidentul, fără să limiteze în aceeași măsură prezența militară rusă pe teritoriul moldovean.

De la „rusofobie” la construirea unei populații care trebuie „protejată”

Al treilea element al rechizitoriului este probabil cel mai sensibil. În declarațiile oficialilor ruși revine obsesiv tema „rusofobiei”, a „derusificării”, a restrângerii spațiului informațional rus și a încălcării drepturilor populației rusofone. Măsurile privind audiovizualul, combaterea dezinformării sau creșterea ponderii programelor în limba română sunt prezentate de MAE rus drept acțiuni de „derusificare artificială” a spațiului informațional.

Problema nu constă în faptul că Moscova se interesează de situația vorbitorilor de limbă rusă. Orice stat poate manifesta interes pentru păstrarea legăturilor culturale și lingvistice cu comunități din alte țări, în limitele dreptului internațional și cu respectarea suveranității statelor respective.

Problema începe atunci când apartenența lingvistică este transformată într-un argument geopolitic.

Aici discursul ambasadorului Ozerov merită citit cu deosebită atenție. Vorbind despre modernizarea armatei moldovenești, el introduce două criterii pe care Moscova spune că le urmărește: respectarea drepturilor populației rusofone și măsura în care evoluțiile din domeniul securității Republicii Moldova ar putea amenința securitatea Federației Ruse.

Apoi apare comparația cu Ucraina. Această asociere nu trebuie dramatizată artificial, dar nici ignorată. Pentru că exact asemenea argumente — protejarea populației rusofone și apărarea securității Rusiei împotriva apropierii infrastructurii occidentale — au fost utilizate de Kremlin pentru justificarea politicii sale față de Ucraina.

Nu rezultă de aici că Moscova pregătește o intervenție militară împotriva Republicii Moldova. O asemenea concluzie ar depăși ceea ce ne permit să afirmăm documentele existente.

Rezultă însă altceva: Moscova construiește deja vocabularul prin care o eventuală escaladare viitoare ar putea fi explicată și justificată. Iar acesta este un fapt politic care nu poate fi trecut cu vederea.

Găgăuzia și Transnistria – geografia internă a rechizitoriului

Un alt element constant al discursului rusesc este delimitarea, în interiorul Republicii Moldova, a unor comunități despre care Moscova sugerează că ar trebui protejate de propriul lor stat.

Găgăuzia ocupă un loc tot mai important în această narațiune. Autoritățile centrale sunt acuzate că încearcă să reducă autonomia regiunii, iar situația Evgheniei Guțul este prezentată nu doar ca un caz juridic, ci ca dovadă a represiunii politice împotriva unei comunități care refuză orientarea actualei guvernări.

Transnistria reprezintă însă cazul mult mai important. Aici discursul este însoțit de acțiune.

Rusia continuă politica de acordare masivă a cetățeniei sale locuitorilor regiunii. După cum am arătat într-un articol anterior („Pașapoartele rusești din Transnistria – arma geopolitică pe care Chișinăul refuză să o vadă”,  Reunirea.com din 2 iunie 2026) decretul semnat de Vladimir Putin la 15 mai 2026, prin care a fost simplificată dobândirea cetățeniei ruse pentru locuitorii Transnistriei, nu reprezintă o simplă măsură consulară. Pașaportizarea creează treptat o realitate politică pe care Moscova o poate invoca ulterior pentru a pretinde un drept special de protecție asupra propriilor cetățeni aflați pe teritoriul Republicii Moldova.

Declarațiile recente ale ambasadorului Oleg Ozerov dau acestei probleme o semnificație suplimentară. El recunoaște existența a aproximativ 200.000 de cetățeni ruși în Transnistria și afirmă că alte circa 50.000 de persoane doresc să obțină cetățenia Federației Ruse. În opinia sa, creșterea numărului acestora nu ar modifica «calitativ» situația. Tocmai această afirmație ar trebui însă să îngrijoreze Chișinăul: problema nu este dacă vor exista 200.000 sau 250.000 de posesori de pașapoarte rusești, ci faptul că Moscova își consolidează deliberat categoria de populație asupra căreia poate revendica, la nevoie, un drept de protecție.

Privită în contextul actualului rechizitoriu împotriva Republicii Moldova, pașaportizarea capătă astfel o semnificație aparte: Moscova nu doar identifică populațiile pe care pretinde că trebuie să le apere, ci contribuie ea însăși la crearea juridică a uneia dintre aceste categorii.

România – amenințarea care trebuie păstrată în narațiune

Nici România nu putea lipsi din această construcție. Directorul Departamentului II European al MAE rus, Iuri Pilipson, susține  că tema Unirii ar fi promovată artificial în spațiul informațional pentru a crea impresia unei susțineri populare în creștere (vezi: https://mid.ru/ru/maps/md/2132026/ ).  În aceeași logică este interpretată și prezența economică românească în Republica Moldova, inclusiv interesul pentru infrastructura portuară de la Giurgiulești.

Este readusă astfel în actualitate una dintre cele mai vechi teme ale propagandei sovietice și postsovietice din spațiul dintre Prut și Nistru: România nu este prezentată drept statul cel mai apropiat lingvistic, cultural și istoric de Republica Moldova și principalul său sprijin în procesul de integrare europeană, ci drept un actor care urmărește, într-o formă sau alta, dispariția statalității moldovenești.

Funcția acestei narațiuni este transparentă. Dacă Occidentul „controlează” Chișinăul, România amenință identitatea și statalitatea, iar Rusia apără neutralitatea, autonomia găgăuză, populația rusofonă și integritatea teritorială, atunci Moscova poate încerca să se prezinte nu ca puterea care limitează suveranitatea Republicii Moldova, ci ca ultimul apărător al acesteia. Este probabil cea mai spectaculoasă inversare din întregul rechizitoriu.

Rechizitoriul și realitatea

Există însă o realitate care face această construcție dificil de acceptat. În timp ce Moscova acuză Bruxellesul că ar controla Republica Moldova, Rusia este acuzată de tentative concrete de influențare a proceselor politice moldovenești. Potrivit unei investigații relatate la 15 august, oficiali occidentali consideră că obținerea controlului asupra Republicii Moldova reprezintă una dintre prioritățile Kremlinului după Ucraina. Sunt invocate operațiuni de cumpărare a voturilor, propagandă, atacuri cibernetice și recrutarea unor persoane pentru acțiuni de destabilizare.

Aceleași informații susțin că Moscova ar fi încercat să influențeze principalele scrutine moldovenești din ultimii ani, inclusiv prezidențialele și referendumul european din 2024 și alegerile parlamentare din 2025. Oficialii ruși resping aceste acuzații drept nefondate.

Trebuie păstrată această distincție. Acuzațiile serviciilor occidentale trebuie tratate ca acuzații atât timp cât informațiile pe care se bazează nu sunt integral publice. Dar existența unei confruntări pentru orientarea politică a Republicii Moldova este greu de contestat.

Iar aici apare paradoxul fundamental al discursului Moscovei. Rusia cere Republicii Moldova să fie „suverană”, dar contestă consecințele politice ale exercitării suveranității sale atunci când acestea conduc spre integrarea europeană. Cere respectarea neutralității, dar menține militari pe teritoriul moldovean. Invocă integritatea teritorială a Republicii Moldova, dar sprijină regimul separatist de la Tiraspol. Denunță ingerințele occidentale, dar își rezervă dreptul de a aprecia ce partide moldovenești sunt „patriotice”, ce politică externă este legitimă și ce opțiuni geopolitice corespund intereselor populației Republicii Moldova.

 De ce este construit rechizitoriul?

Un rechizitoriu nu este întocmit numai pentru a descrie trecutul. El pregătește o concluzie.

Tocmai de aceea, întrebarea importantă nu este dacă fiecare acuzație formulată de Moscova poate fi demontată separat. Unele probleme invocate de diplomația rusă — situația economică, funcționarea instituțiilor, raporturile dintre Chișinău și Comrat, calitatea actului de guvernare — pot și trebuie discutate critic în Republica Moldova. O democrație nu devine mai puternică negându-și propriile slăbiciuni. Problema este alta: în ce construcție politică sunt integrate aceste slăbiciuni de către Moscova?

SĂ încercăm să conturăm răspunsul.  Republica Moldova este prezentată succesiv drept un stat care nu mai este cu adevărat suveran, nu mai este cu adevărat neutru, nu își mai reprezintă întreaga populație, discriminează rusofonii, persecută Găgăuzia, amenință Transnistria, renunță la propria identitate în favoarea României și se transformă într-un avanpost occidental împotriva Rusiei. Odată acceptate aceste premise, concluzia poate veni aproape de la sine: actuala orientare politică a Republicii Moldova nu mai reprezintă o alegere legitimă a unui stat suveran, ci o anomalie geopolitică ce trebuie corectată.

Aici se află adevărata semnificație a declarațiilor din ultimele luni. Nu știm ce decizii va lua Kremlinul în raport cu Republica Moldova. Nu știm nici cât din această retorică este destinat consumului propagandistic și cât reprezintă pregătirea unor politici viitoare. Ar fi imprudent să transformăm analiza în profeție.

Dar experiența ultimelor decenii ne obligă să acordăm atenție vocabularului politic al Moscovei. Pentru că Rusia obișnuiește să construiască mai întâi justificarea și abia apoi să invoce necesitatea acțiunii.

De aceea, poate că întrebarea pe care ar trebui să și-o pună astăzi Chișinăul nu este doar de ce ne acuză Moscova? Întrebarea mai importantă este: pentru ce eventuală acțiune sunt adunate aceste acuzații?