În primul rând, de-a lungul istoriei aici s-au așezat numeroase grupuri etnice față de care prea puțin cunoaștem, iar relația cu ele, deși de multe ori obișnuită și cotidiană, a generat în timp un paralelism existențial greu de surmontat. Pe de altă parte, majoritatea românească tinde să le abordeze holistic, ca un tot întreg, le judecă stereotipic și de obicei negativist, pentru că de cele mai multe ori le consideră intruse și neloiale statului R. Moldova, cu afinități istorice și predilecție pentru lumea rusă. Surmontarea acestor abordări este dificilă în actuala configurație a R. Moldova, care nu încurajează o coabitare armonioasă dintre populația majoritară și unele grupări etnice, sechelele perioadei românești și sovietice, războiul din Transnistria și mobilizarea etnică din Găgăuzia, cât și campaniile electorale de după 1991, îngreunând procesul de reconciliere istorică care ar face acest stat funcțional. Cu toate acestea, o mai bună cunoaștere a istoriei acestor grupuri etnice poate ajuta la înțelegerea contextului în care au ajuns pe teritoriul actual al R. Moldova și la o încercare de a privi diferențiat și stratificat interesele și preocupările lor.

Grupuri etnice în Basarabia: context și tipologie

Grupurile etnice din Basarabia istorică pot fi divizate în câteva categorii. Primul grup îl constituie minoritățile etnice slave, devenite după 1812 extrem de potente din punctul de vedere al poziționării politice, economice, sociale și culturale, lucru explicabil prin prisma faptului că Imperiul Rus, iar apoi cel sovietic avea un nucleu constitutiv slav. Caracterul în mare parte urban al acestor minorități, în esență ruși și ucraineni, cât și caracterul spontan și divers al localizării ca rezultat al colonizării, au făcut ca aceste minorități să nu aibă o raportare teritorială explicită, cu excepția probabil a Transnistriei, deși această „teritorializare politică” este de o altă factură decât una tradițională. Cea de-a doua categorie sunt grupurile etnice venite în Basarabia după 1812 și care au reușit în timp o „așezare în teritoriu”, locuind compact în regiunile de sud. Ne referim cu predilecție la găgăuzi și bulgari. O altă categorie etnică sunt minoritățile cu o pondere istorică considerabilă în configurația demografică, socială și economică a Basarabiei de altădată, cum ar fi evreii și germanii, dar care datorită unor circumstanțe istorice tragice au dispărut sau și-au pierdut importanța și vizibilitatea în actualul teritoriu al R. Moldova. În sfârșit, mai există o categorie etnică, cu istoric îndelungat și rădăcini mai vechi în spațiul românesc, care s-au regăsit și în Basarabia de după 1812, cum ar fi rromii și armenii, dar în această categorie ar putea fi introduși și polonezii.

Etniile din Basarabia în date statistice

Pe teritoriul de est al Principatului Moldovei, încorporat în Imperiul Rus în 1812 și denumit Basarabia, românii majoritari convieţuiau cu câteva grupuri etnice, iar proporţiile acestora raportate la populaţia majoritară erau nesemnificative. După cum relata o publicaţie rusească din perioada ţaristă, în anul 1812 „…populaţia rurală era constituită din locuitori români autohtoni şi un număr neînsemnat de colonişti bulgari, cu excepţia Bugeacului, care era pustiu după evacuarea tătarilor bugeceni. În oraşe, pe lângă români, mai locuiau greci, armeni, evrei şi, parţial, fugari ruşi”. Conform lui V. Zelenciuc, „…până în secolul XIX, în comparaţie cu numărul locuitorilor băştinaşi ai ţării – moldovenii, greutatea specifică a populaţiei de naţionalitate străină era mică, constituind nu mai mult de 10 la sută”. Potrivit estimărilor lui Ion Nistor, structura etnică a populaţiei Basarabiei la 1817 arăta astfel: românii – 86,8%, rutenii – 6,5%, evreii – 4,2%, lipovenii – 1,5%, grecii, armenii, bulgarii, găgăuzii, fiecare sub un procent din populaţie.
În timp, apartenența Basarabiei la Imperiul Rus a generat o nouă realitate, care imaginară sau imaginată, a născut alte simboluri decât neapărat cele românești, alte mituri, valori și memorii, alte atașamente, obiceiuri și tradiții, legi, instituții și activități rutinare – toate acestea alcătuind o comunitate complexă a basarabenilor, nu neapărat sau în mod exclusiv românească. O astfel de realitate poate și trebuie înțeleasă prin prisma unor realități demografice incontestabile.

Cam pe la mijlocul secolului al XIX-lea, populația Basarabiei a atins un milion de locuitori, dintre care românii/moldovenii – 600 mii (66%), ucrainenii – 120 mii (13%), evreii – 78 mii (8,6%), bulgarii – 48 mii (5%), germanii – 24 mii (2,6%), rușii – 20 mii (2%), pe lângă care într-un număr nesemnificativ locuiau rromi, armeni, polonezi etc.
Ultimul recensământ țarist din 1897 a arătat o realitate deopotrivă mai pestriță și mai îngrijorătoare pentru majoritatea românească a provinciei: dintr-o populație de aproximativ două milioane de locuitori, românii/moldovenii, deși majoritari, au căzut sub 50 la sută (921 mii – 47%), ucrainenii fiind deja 380 mii (20%), evreii – 230 mii (12%), rușii – 156 mii (8%), bulgarii (împreună cu găgăuzii) – 103 mii (5%), germanii – 60 mii (3%).
Recensământul românesc din 1930 arată o îmbunătățire a situației populației majoritare, dar confirmă consistența și persistența minorităților etnice, care alcătuiau în Basarabia un mozaic extrem de complex și greu de guvernat pentru noile autorități de la București. Dintr-un total de 2,8 milioane locuitori, românii reprezentau 1,610,757 (56.2% ), rușii – 351,912 (12.3%), ucrainenii – 314,211 (11.0% ), evreii – 204,858 (7.2%), bulgarii – 163,726 (5.7%), găgăuzii – 98,172 (3.4%), germanii – 81,089 (2.8%).
Recensământul sovietic din 1989 arăta o nouă față a Basarabiei, reconfigurată teritorial după pierderile din 1940, populația RSSM contabilizând 4,3 milioane de oameni dintre care: moldovenii – 2,794,749 (64.5% ), ucrainenii – 600,366 (13.8%), rușii – 562,069 (13.0%), găgăuzii – 153,458 (3.5 %), bulgarii – 88, 419 (2.0%), cu o populație evreiască sensibil diminuată (65,672 – 1.5%) și cu germanii dispăruți din spectrul demografic ca rezultat al înțelegerilor Hitler-Stalin din 1940.
Unicul recensământ din R. Moldova, care oferă unele date de referință mai mult sau mai puțin clare cu privire la componența etnică, este cel din 2004, organizat în perioada guvernării comuniste și care are unele probleme de legitimitate ca rezultat al intereselor de a genera o scindare în identitatea majorității vorbitoare de limba română, dar în același timp, deoarece n-a putut acoperi și teritoriul din partea stângă a Nistrului, aflat sub ocupația militară a Federației Ruse. Potrivit acestor date, dintr-o populație de 3,4 milioane locuitori, românii/moldovenii reprezentau 2, 564, 849 oameni (78%), ucrainenii – 282,406 (8.4%), rușii – 201,218 (5.9%), găgăuzii – 147,500 (4.4%), bulgarii – 65,662 (1.9 %), alte etnii – 34,401 (1.0%). În același timp, realitățile demografice din regiunea transnistreană ne arată că românii, ucrainenii și rușii sunt reprezentați cam egal, cu câte 1/3 din populație fiecare, românii având un mic avantaj față de celelalte două componente constitutive ale regiunii.

Imperiu, stat-națiune, stat-eșuat: minoritățile în politicile statal-imperiale

Diversele regimuri politice care s-au perindat prin acest spațiu timp de peste două sute de ani, au arătat strategii diferite față de minoritățile etnice găsite sau aduse aici. Se știe că naţionalitatea nu era un considerent semnificativ pentru constructorii imperial-statali ruşi, religia şi noţiunile formelor de viaţă socială inferioară fiind mult mai importante. Chiar dacă Rusia imperială nu a avut o „politică a naţionalităţilor” explicită, ţarii ruşi, începând cu Ecaterina a II-a, au văzut în raţionalizarea limbii ruse pe teritoriul imperial, adică utilizarea sa standardizată în domeniile oficiale şi semioficiale, unul din cele mai importante ingrediente ale construcţiei statal-imperiale. Dar și în acest caz nu s-a urmărit o omogenizare etnică, ci mai degrabă rusificarea s-a perceput ca un avantaj administrativ şi de securitate, faptul de a avea o singură limbă oficială, şi s-a căutat schimbarea repertoriului lingvistic ale minorităților din teritoriile încorporate în aşa măsură încât limba rusă să devină limba dominantă în uzul oficial.

Administrația românească după 1918 a avut din contra o abordare tipică a statului-națiune, în care minoritățile erau expuse unei presiuni constante de asumare a repertoriului lingvistic românesc ca dovadă a loialității față de noua putere, fapt care a generat multiple animozități dintre autoritățile românești și minoritățile etnice. Acestea s-au grupat în perioada interbelică în trei categorii: elementele loiale noii administrații (regăsite în toate grupurile etnice, dar mai ales la germani); elementele emigrației ruse, venite în Basarabia de frica revoluției; elementele sensibile la agitația și propaganda sovietică, care au susținut destabilizarea Basarabiei de către Komintern (în special evrei, ruși și ucraineni).
Politica sovietică față de minoritari și majoritari a fost la fel de ambiguă. Aparatul de conducere verificat din RASSM, dar şi din alte zone ale URSS, a fost transplantat în Basarabia pentru a promova politicile sovietice ale naţionalităţii în RSS Moldovenească. Aceste cadre au dominat practic întreaga perioadă sovietică, ca o castă privilegiată, viaţa publică din RSSM, statut susţinut şi de nivelul scăzut al educaţiei printre locuitorii nativi, dominarea cadrelor ruse sau rusificate în majoritatea instituţiilor şi folosirea aproape universală a limbii ruse în republică, ceea ce a determinat în mare parte rusificarea minorităților etnice.

Practicile naționale ale R. Moldova au reieșit din caracterul falimentar al noului stat, relațiile clientelare cu minoritarii și presiunile Federației Ruse conducând la modificări formale constituţionale prin crearea unei unităţi autonome-federale a găgăuzilor şi a unui raion/judeţ etnic al bulgarilor, precum şi la semnarea unor documente inacceptabile în cadrul negocierilor cu autorităţile separatiste de la Tiraspol, ceea ce a afectat grav percepţia de unitate şi integritate teritorială a R. Moldova. Acest lucru s-a întâmplat în pofida Avizului comisiilor permanente pentru problemele naţionale, pentru administraţia locală şi economia locală ale Sovietului Suprem al RSS Moldova din 1990, care stipula că elementul de bază necesar pentru formarea oricărei autonomii naţional-teritoriale este teritoriul naţional, iar „cetăţenii ruşi, ucraineni, bulgari, evrei, nemţi, găgăuzi etc., care conlocuiesc astăzi cu moldovenii pe teritoriul Basarabiei contemporane, parte componentă a Statului Moldova de altădată, sunt grupuri, părţi ale unor naţiuni sau poporaţii care s-au format pe alte teritorii geografice”, prin urmare nu dispun de temei juridic și istoric pentru realizarea unor autonomii teritoriale.