Stăpâni, fugari, analfabeți: tipologia rușilor în perioada țaristă

La sfârşitul sec. XVIII, consideră V. Kliucevski, Rusia a atins limitele frontierelor naturale şi naţionale, iar politica statului se schimbă, prin articularea ideii de „…eliberare a altor naţionalităţi, apropiate de cea rusă prin religie sau tribal”. În justificarea acestor politici centrul imperial (dar şi mulţi intelectuali, cum ar fi F. Dostoievski), mai ales în contextul euforiei legată de proporţiile expansiunii în secolul XIX, a început să vehiculeze mitul „înaltei misiuni civilizatoare” faţă de teritoriile şi popoarele acaparate. Accentuarea constantă a misiunii civilizatoare a colonialismului rus a jucat constant un rol important în argumentarea şi justificarea expansiunii sale, dar încercările ideologilor ruşi sau sovietici de a le prezenta ca manifestări ale „determinismului” sau „fatalismului” istoric pot fi actualmente cu uşurinţă deconstruite.
„Civilizarea” Basarabiei, tratată de autoritățile țariste ca un „pământ al nimănui”, prea pustie de oameni și lipsită de infrastructură, pentru a corespunde intereselor imperiale în regiune, s-a produs printr-o infuzie masivă de popoare slave, printre care au dominat rușii și ucrainenii. Contrar unor păreri înrădăcinate, care cred că rușii veniți în teritoriul dintre Prut și Nistru după 1812 au fost masiv militarii și elementele administrației, constatăm că prima categorie de ruși, care au venit în Basarabia în număr mare, au fost așa-numiții țărani „fugari”. În secolele XVIII–XIX în Basarabia au imigrat „ca lăcustele” foarte mulți țărani ruși. În Rusia țaristă se răspândeau diferite „zvonuri”, „știri false” („sluhi”) precum că Basarabia „are un pământ de aur”, „este un pământ de rai”, „de paradis”. De aceea, acești țărani șerbi nu mai vroiau să lucreze gratis, degeaba la boierii ruși. Ei lăsau casele lor, moșiile boierilor și se refugiau în alte gubernii, inclusiv în Basarabia. Numai în 1810–1811 au venit în Bugeac peste 15 000 de țărani fugari ruși, dar și ucraineni. Dacă în 1812 în 12 sate rusești din Bugeac locuiau 312 familii, apoi în 1822 deja locuiau peste 1 248 de familii rusești.

A doua categorie de țărani ruși care au colonizat Basarabia erau „rascolnicii”, reprezentanții credinței de rit vechi ortodox. Ei nu au acceptat reforma bisericească a patriarhului Nikon din 1655–1656 și s-au refugiat în mai multe regiuni ale țărilor vecine, de altfel și în Basarabia. Trăiau izolat de moldoveni, se ocupau cu agricultura, vităritul și manufactura de casă, nu au studiat limba română, aplicau obiceiurile ritului vechi ortodox. În 1868 în Basarabia locuiau 9 800 de rascolnici. După datele publicate de I.A. Anțupov în 1861-1865 în ținutul Orhei trăiau 865 de rascolnici, inclusiv 250 în comuna Telenești. De asemenea mai activau în satele Ivancea și Izbiște. Din 1656 și până în 1903, în zona de nord a Basarabiei s-au refugiat circa 10 mii de rascolnici. A treia categorie de țărani ruși care au venit în Basarabia au fost țăranii coloniști aduși de către administrația țaristă. La 21 septembrie 1826 a fost confirmată decizia cu privire la strămutarea în Basarabia a 20 000 de țărani din guberniile Cernigov, Poltava, Oriol, Kursk, Kaluga, Tula și Riazan.

Evident că în interiorul Rusiei creşterea imperiului era văzută prin prisma propriilor interese, iar oficialii şi ideologii ruşi vedeau în aceasta un beneficiu pentru stat. Instinctele imperiale şi cele patriotice se suprapuneau în conştiinţa ruşilor, acapararea de noi teritorii şi lărgirea spaţiului rus influenţând nu numai gândirea de stat, dar umplea de mândrie inimile ruşilor. Statul se obişnuia cu noi şi noi victorii, care aduceau popoare noi în interiorul imperiului, aceasta devenind un mod de viaţă, o raţiune firească de a fi, educa conştiinţa societăţii, modela viziunea ei despre lume şi locul ruşilor în ea, contura formatul ei psihologic.

Acest fapt explică de ce rușii au dezvoltat în administrarea Basarabiei o mentalitate de stăpâni, care era reflectată și în felul cum erau prezenți în funcțiile-cheie de putere. Conform recensământului imperial din 1897, rușii reprezentau 8 la sută din populația provinciei (156 000), constituind a patra naționalitate a Basarabiei, după români, ucraineni și evrei. Cu toate acestea ei alcătuiau 64,2 la sută în administrație, judecătorie și poliție, 73,6 la sută în judecătoriile particulare, 58,3 la sută în armată, 58 la sută în educație și învățământ, 55,9 la sută în medicină. În plus, din 26 de guvernatori militari şi civili ai Basarabiei, care s-au perindat între 1812 şi 1917 numai primul, Scarlat Sturdza, a fost moldovean, restul fiind ruşi sau rusificaţi. Paradoxal este faptul că în acest context de dominație, rușii nu erau nici pe departe cea mai educată categorie etnică a Basarabiei, datele recensământului arătând că ei ocupau doar poziția a cincea la alfabetizare (după germani, polonezi, evrei și belaruși), cu doar 39,9 la sută bărbați și 21,1 la sută femei știutori de carte.

Din rândurile rușilor s-au clădit evident forțele cele mai loiale țarismului și Rusiei. Reprezentată de membrii Uniunii Octombriste, acest grup îngloba dreapta extremă basarabeană, reprezentată de Liga Rușilor Adevărați și Uniunea Poporului Rus, responsabile în mare parte pentru pogromul antisemit din Chișinău (1903), dar și de alte acțiuni de intimidare ale forțelor opuse regimului, inclusiv împotriva curentului panromânesc.

Între emigrație și acțiune subversivă: rușii în cadrul României Mari

Războiul Mondial, revoluția rusă și războiul civil au schimbat profund caracterul minorității ruse în Basarabia și România Mare. La fel ca și alte state europene ieșite din conflagraţia mondială, România s-a văzut asaltată de valuri succesive de fugari. Refugiaţii îşi părăseau casele de frica revoluţiei bolşevice, a războiului civil şi a valului de pogromuri din partea de vest a fostului Imperiu Ţarist. Din totalul de circa 1,5 milioane de refugiați, între 50 şi 100 de mii de ruși, evrei și ucraineni s-au refugiat în România Mare, fie pentru a se stabili, fie, cei mai mulţi, pentru a merge mai departe spre Occident sau SUA. Faza acută a durat câţiva ani, până spre 1923. Căile de intrare în Europa erau pentru refugiaţi Finlanda, Ţările Baltice, Polonia şi România. Pe această din urmă cale de acces, cei mai mulţi refugiaţi se grupaseră în Basarabia, abia alipită la România.

Autorităţile române, mai ales cele militare, au tratat criza refugiaţilor, în primul rând, nu ca pe o criză umanitară, ci ca pe o ameninţare la adresa securităţii statului, a purităţii naţionale şi a sănătăţii publice, mai ales pe fundalul activității subversive sovietice, care au profitat de situaţie pentru a-şi trimite agenţi în România. Prin urmare, soarta acestor refugiați, ca și a rușilor din România, a fost destul de complicată inițial, ea trenând între mai multe tendințe, dintre care distingem politicile de românizare ale statului român întreprinse în Basarabia, care a radicalizat inițial rușii, mai ales funcționarii, deranjați de problema obligativității limbii române și depunerii jurământului față de România; războiul real sau imaginar pe care autoritățile române îl purtau cu simpatizanții și susținătorii regimului sovietic, majoritatea dintre care erau ruși; necesitatea firească de a se regăsi în cadrul noilor realități create după Unirea Basarabiei cu România, când dintr-o categorie majoritară și dominantă în imperiu, rușii s-au pomenit o minoritate într-un stat-națiune.

Confruntat cu o moștenire țaristă complicată în Basarabia, marcată de dominația rușilor și a altor minorități, guvernul de la Bucureşti s-a grăbit să dispună dislocarea refugiaţilor din Basarabia pe teritoriul Vechiului Regat şi al Transilvaniei, în ciuda protestelor unor organisme internaţionale. Pe de altă parte, refugiaţii ruși, în mod special vechile familii nobile și oamenii înstăriți, au ajutat la ameliorarea situaţiei economice a Basarabiei, pentru că au venit cu capital pe care l-au investit în întreprinderi industriale şi comerciale, contribuind la întărirea clasei micilor producători. Acest lucru se referă și la climatul cultural și sportiv al Basarabiei, sensibil îmbogățit de prezența numeroasă a rușilor veniți din Imperiu, care au găsit aici un teren favorabil pentru continuarea activităților sale (spre exemplu, fotbaliștii Evgheni Svetkovski, Anatoli Voronetski, Grigori Lwiovski, Dmitry Belousov etc.).

Moștenirea perioadei sovietice

Cu regret, actualmente, puțin se mai ține minte din aceste eforturi ale statului român, pentru că rușii care au venit în Basarabia și România după 1940 au fost un alt fel de ruși, iar majoritatea rușilor sedimentați anterior în Basarabia, dar și în spațiul românesc în totalitate, au fost anihilați fie direct de sovietici, fie de regimul comunist loial. Cel mai cunoscut este cazul lui Nicolai Sablin, liderul emigrației ruse din România, descendent dintr-o familie nobilă rusă, care s-a refugiat pe teritoriul nostru în 1920. În anul 1930, acesta a fost numit reprezentantul Marelui Duce al Rusiei în România, organizând cu alți ruși refugiați un post de radio „Golos Buharesta” și mai multe publicații cu caracter filoromân și antisovietic. Va fi răpit de o echipă a contraspionajului sovietic în 1944 și după mai multe pelerinaje prin închisori sovietice și românești, va deceda în 1962 în Penitenciarul Dej. Alți ruși vor fi executați sumar imediat după intrarea trupelor sovietice în Basarabia, mulți fiind deportați în GULAG, în mare parte pentru „trădarea Patriei”.

Puterea sovietică a avut în Basarabia aceeași abordare imperială, de dominație, un lucru care marchează profund actuala configurație politică și socială a R. Moldova, dincolo de separatismul rus impus în regiunea de est a țării. La data de 1 iunie 1945 în cadrul Comisariatului pentru Justiţie erau atestaţi 25 de lucrători, dintre care 15 ruşi; din 11 membri ai Judecătoriei Supreme 6 erau ruşi; în judecătoria populară din cei 69 de membri – 44 erau ruşi. În nomenclatura aparatului de partid din RSSM rușii alcătuiau 68 la sută, o tendință care s-a diminuat, dar acest fapt n-a scăzut din senzația de supremație asigurat de poziția centrală în statul sovietic.
Dacă la sfârșitul perioadei sovietice în RSSM locuiau 562 mii de ruși, actualmente în R. Moldova (fără Transnistria) locuiesc puțin peste 200 mii. Cei mai mulți sunt în Chișinău (aproape 100 mii), Tiraspol (66 mii), Tighina (43 mii) și Bălți (circa 25 mii). Dintre raioane, cei mai numeroși sunt la Cahul (circa 8 mii), iar cei mai puțini – la Nisporeni (circa 400).

Locul acestei comunități în R. Moldova după 1991 a fost extrem de contradictoriu, marcat pe de o parte de pierderea supremației politice, sociale, culturale și lingvistice, iar mai recent și de orientare externă spre UE, iar pe de alta de instrumentalizarea sa politică, care generează neîncrederea majorității românești în loialitatea civică și statală. Contribuția rușilor la scindarea teritorială, votarea partidelor cu orientare euroasiatică, intractibilitatea socială și paralelismul existențial, deopotrivă cu dificultatea asumării repertoriului lingvistic românesc, invocată în baza unei „supremații culturale și civilizaționale” fac în continuare această minoritate o „nucă tare” pentru autoritățile de la Chișinău, cu multiple complicații pentru viitorul acestui stat.