Amabilitatea, toleranța, bunăvoința și alte calități umane sunt parcă un tabu aici. Dragostea de aproapele reprezintă cea mai mare crimă, iar respectul față de viața altcuiva nu-i decât o glumă spusă în zeflemea. Volumul de ură nefondată pe metru pătrat e imens. Șoferii urăsc pietonii, pietonii urăsc șoferii; românii urăsc rușii, iar rușii nu au ochi să-i vadă pe români; profesorii își urăsc elevii; preoții urăsc enoriașii, iar medicii își urăsc pacienții.
În acest context, de ce ar trebui să ne mire cazul de la Spitalul de copii „Valentin Ignatenco”, caz în care niște medici operau copiii cu instrumente ruginite, utilizabile doar pentru construcții. Nu voi căuta vinovatul în acest caz. Am mai spus, suntem o țară de mizantropi, iar vina o poartă toată lumea, de la medicii care au acceptat să lucreze în aceste condiții, până la ministrul Sănătății care și până astăzi ne pregătește raportul pentru acest caz.
Știam, totuși, că medicii reprezintă una din cele mai nobile profesii și sunt persoane cu un simț extraordinar al responsabilității. Nu-mi explic cum un medic care a dat jurământul lui Hippocrate este în stare să opereze un copil cu burghiul sau sfredelul. Culmea cinismului este că se operează astfel de ani grei, iar dacă imaginile video cu aceste grozăvii nu ajungeau în presă, presupun că situația avea să continue.
Nu-mi pot explica, cum poate un director de spital, care a permis așa ceva, să se afle încă la libertate. Într-o țară democratică și independentă, precum pretindem a fi, acest director ar fi înfundat demult pușcăria. La noi a primit doar o mustrare aspră. De parcă ar fi un copil de grădiniță care a făcut o bazaconie. Mai trebuia ca Ministerul Sănătății să-l pună pe directorul spitalului în genunchi cu fața la perete, dacă tot e vorba de mustrări.
Nu-mi pot explica cum poate un ministru al Sănătății să mai rămână în funcție după așa ceva. Nu rapoartele vor spăla această crimă, domnule ministru, nici mustrările, ci doar demisia necondiționată. Deși cunoaștem cu toții că termenul „demisie” reprezintă o variabilă absolut necunoscută pentru politicienii și funcționarii de la noi.
Nu-mi pot explica, unde se uitau toți oficialii, care veneau în vizită la acest spital, înainte de electorale. Probabil nici nu ieșeau din cabinetul directorului gustând din vinul spumos și înghițind câte o plăcintă pentru sănătatea copiilor.
Nu-mi pot explica, de ce aceste cazuri sunt soluționate doar atunci când se află despre ele în presă, și ce este mai grav, sunt transformate în simple acțiuni de PR politic. Cazul de la Spitalul „Valentin Ignatenco” e la fel ca cel din Pădurea Domnească. Aflăm de aceste mârșăvii doar întâmplător. În restul timpului, ele se întâmplă chiar sub nasul nostru, însă preferăm să închidem ochii, pentru că suntem niște mizantropi ajunși la culmea nesimțirii.
