Pierderea unui fenomen literar, al unui talent de excepţie, cu care, în ciuda ignoranţei noastre, ni se vor mândri urmaşii, nu i-a interesat prea tare nici pe colegii săi. Solitar toată viaţa, Cioclea a coborât în groapă la fel de singur. În s. Terebna, r-nul Edineţ, unde a fost înmormântat alături de părinţii săi, a fost însoţit de un singur scriitor, Vitalie Răileanu. Şefii Uniunii Scriitorilor şi-au motivat lipsa prin faptul că aveau de pregătit un vajnic simpozion…

„…în artă să intri ca-n ştreang”

„Ia bindoane!”, i-a spus Cioclea fiului meu, Ciprian, într-o zi când plecam împreună la Terebna şi copilul zicea că e flămând. Nu l-am înţeles, însă Eugen repeta într-una: „Bindoane, bune bindoane…”. Îi întindea cu bucurie celui mic un pachet cu… bomboane.

Așa a fost Eugen Cioclea – bâlbâit și zăpăcit, dar întotdeauna aproape de inimile celor care l-au înțeles. Chiar şi tăcerea lui, după cum scria Dumitru Crudu, te umplea de viaţă. Bâlbâiala i s-a tras după trauma din 1990, când, aflându-se într-o stație de metro din Moscova, niște indivizi i-au spart o sticlă de șampanie de cap şi el abia de a scăpat cu viaţă. Zăpăcită i-a fost, însă, firea, pentru că şi-a sacrificat toată viaţa literaturii, după cum afirma el însuşi: „Cu capul sus și dezgolit în artă/ să intri ca-n ștreang./ Ai încăput?/ Noroc”.

„Eu îmi propun să scutur universul”

Cei care bântuie prin cafenelele din centrul Chişinăului îl cunosc cu siguranță. Este bărbosul cel cărunt, cu ochelari, purtând blugi, care întotdeauna își comanda o cafea uriaşă, pe care unii chelneri o şi botezaseră „cafea a la Cioclea”. De regulă, stătea singur și trist la masă, rar când schița vreun zâmbet. Și diminețile, și serile, aplecat asupra unei hârtii sau a unui mototolit şerveţel, sorbea lacom cafeaua și, concentrat, scria ceva. Dacă aveai norocul să te cunoască, te chema şi-ți citea cele scrise. Atunci era fericit! Spre deosebire de mulți colegi de-ai săi, Cioclea nu scria ca să-și facă aere, ci pentru că gândea și respira numai prin poezie: „Eu îmi propun să scutur universul/ eu am ceva de lucru-n univers”.
Avea doar câteva perechi de haine, însă umbla întotdeauna curat, indiferent dacă era beat sau treaz. Dacă intrai în apartamentul său îngust ca o chilie și nu te descălțai, te înjura de mama focului. Mânca extraordinar de puțin. Odată, a scos din geantă doi cartofi și, surâzând șiret, mi-a povestit că i-a cumpărat cu un leu de la piață și va avea ce să mănânce diseară…

„Sunt deschis pentru toţi ca o gară”

Deşi nu avea bani ca să-şi achite datoriile pentru căldură şi apartamentul i-a fost deconectat de la agentul termic, el nu cerea bani, decât în momente de criză totală. L-am văzut o singură dată plângând, acum câțiva ani, când a căzut în cap și și-a pierdut vederea. Suspina ca un copil părăsit de lume, îl dureau mistuitor tâmplele, dar neavând poliță de asigurare, medicul de familie refuza să-l trateze. „Îmi intră în casă cine și când vrea – / 24 de ore-s deschis pentru toți ca o gară”. Atunci, din păcate, la gara lui Cioclea nu mai venea nimeni şi, dacă nu i-ar fi întins o mână de ajutor Gheorghe Ciobanu, șeful spitalului de Urgență, am fi putut să-l pierdem și mai devreme. Ulterior, în urma unei campanii lansată de TIMPUL în scopul susţinerii poetului, prin contribuţia cititorilor noştri am reuşit să-i procurăm şi o poliţă de asigurare medicală. 

Prin aceeaşi ani, la Chişinău a venit multiplul campion mondial la şah, Anatoli Karpov, care în anii studenţiei, când făcea matematică la Universitatea "M. Lomonosov" din Moscova,  a locuit în aceeaşi odaie cu Cioclea. Poetul îşi amintea că într-o bună zi  Karpov îl rugase să-i împrumute cinci ruble, care nu-i ajungeau pentru a ajunge acasă. La propunerea lui Eugen, cei doi au bătut palma că acesta va primi înapoi nu cinci, ci cinci mii de ruble, dar numai în cazul în care Karpov va deveni campion mondial. Acum, când celebrul şahist era în Moldova, poetul a hotărât să-l vadă. Dar nu a reuşit să ajungă decât la uşa Palatului Naţional, unde se afla Karpov şi de unde paza acestuia l-a vânturat afară pe Cioclea, ca pe un chiştoc…
Iar în aprilie 2013, un om de afaceri moldovean a organizat o serată de caritate pentru susținerea lui Mihai Volontir, la care a fost prezentat spectacolul „Dați totul la o parte ca să văd”, pe versurile lui Cioclea. Şi Eugen al nostru s-a îmbrăcat la costum. Îmi povestea că a aşteptat cu multă speranță ca filantropul să-i întindă și lui măcar un leu pentru doi cartofi, dar acela nu i-a dat nici un bănuț.

„Mă răcesc ca un cartof în drum înspre kamceatka”

În ultimul timp se simțea din ce în ce mai prost și – ghinion! -, de câte ori se îmbăta, se lovea la cap. Se vede că moartea, văzând cât este de huiduit de către ai săi, îl chema să se odihnească acasă… Dar Cioclea nu s-a lăsat înfrânt atât de ușor, chiar dacă înţelegea încotro bate vântul: „Azi mi-am dat seama, brusc, că mă răcesc,/ ca un cartof în drum înspre kamceatka/ (…) Maternă, steaua mea de peste mări/ îmi face semne repezi și ciudate,/ dar ca pe-un bou mă ține strâns de nări/ veriga timpurilor toate”.

Singura atenție pe care a primit-o din partea statului a fost titlul de Maestru al Literaturii. Cu modestia-i proverbială, se sfia să-mi arate medalia. A umblat încolo şi încoace, până a pus-o printre alte lucruri de pe masa sa. Și a șoptit fâstâcit: „Iau ce căcat mi-au dat…”.

„Hai să dormim, iubito, pe podea”

Vinerea trecută, după ce Dumitru Crudu l-a anunțat dispărut, l-am găsit pe Cioclea mort, în apartamentul său. Era întins jos, pe spate, între pat și un reșou răsturnat la podea. Văzându-l, mi-am venit imediat în minte geniala lui poezie de dragoste: „Hai să dormim, iubito, pe podea,/ Geamă bolnav de gelozie patul,/ Vreau să te simt intrând sub pielea mea/ Ca într-un cort unde-ți voi fi amantul”. Se vede că s-a predat în brațele iubitei morţi noaptea, deoarece lumina în odaie era aprinsă. Era frumos și tăcut ca întotdeauna. Poate că aș fi crezut că doarme, dacă nu i-ar fi fost spart capul şi sângele nu i-ar fi mirosit covorul…

Dar cu o săptămână până atunci, el s-a îmbătat la Uniunea Scriitorilor. Atunci, numai Crudu şi două poete au avut grijă să-l târâie până la taxi. Ceilalţi, inclusiv unii dintre cei care astăzi îi înalţă osanale, l-au ocolit cu dezgust. A fost internat la spital, de unde a fugit, ca de obicei. În următoarele trei zile, a colindat orașul, cerând de mâncare. Ultima dată a fost văzut duminică, 6 octombrie. Apoi a dispărut…
Când l-am găsit fără suflare, avea niște plăcinte pe masă. Erau neatinse. Cred că nici n-a reuşit să se înfrupte, când a căzut, cel mai probabil cu capul în reșou. „Vrei să știi amănunte/ despre moartea cuiva?/ Intră-n bulendrele astea/ și vei afla”. Data precisă a morții lui Cioclea nu a fost stabilită. Pe cruce i-au scris: „8.10.2013”.

„Iată-mă-s gata să fiu cine-am fost (…) persona non grata”

Marți, când a fost coborât în pământ alături de părinții săi, la cimitirul din s. Terebna, r-nul Edineț, Cioclea şi-a împlinit ultimul vis: „Raiul începe și se termină/ lângă picioarele mamei”. Înainte de aceasta, a fost adus la Uniunea Scriitorilor, deși pe site-ul instituţiei nici nu a fost anunţat că Cioclea nu mai e… M-a bucurat sincer lipsa de la mitingul de doliu a lui Nicolae Dabija și a altora, care și-au șters picioarele de el. Totuşi, s-au găsit şi mizerabile lichele, care brusc și-au schimbat macazul… Pentru aceștia, bietul Cioclea striga și din sicriu: „N-am niciun fel de talent./ Îl am doar pe-acela pe care-l aștept și iată-mă-s gata/ să fiu cine-am fost pretutindeni/ persona non grata”.

„Vă iubesc mai mult decât se crede”

A fost o înmormântare fără lacrimi, în schimb, a plâns natura după Cioclea. Când racla a fost pusă pe marginea gropii, a început să plouă torențial. Pentru prima dată, am auzit atunci, sub ploaie, niște elevi recitându-i poeziile. Păcat că lipseau Iurie Leancă și Maia Sandu, deoarece, ascultându-i pe acești copii, s-ar fi convins și ei că versurile lui Cioclea trebuie neapărat introduse în programele de învățământ școlar și universitar şi că scriitorul Claudiu Komartin avea dreptate când afirma că „fără Cioclea, literatura română este un pian cu câteva clape lipsă”. Sper să greșească și Emilian Galaicu-Păun, care se îndoieşte că vom avea vreodată o stradă sau un liceu cu numele „Eugen Cioclea”. Gata, el a murit, pe cine mai deranjează? El nu a căutat lauri, nici promovare, s-a ferit de politică, dar a fost ignorat toată viaţa pentru modestia şi sinceritatea sa. Tăinuindu-l pe Cioclea, noi ne arătăm prostia în faţa copiilor noştri, care mai devreme sau mai târziu îl vor descoperi. Cu atât mai mult, cu cât, în timp ce noi fugeam de el ca tâmpiţii, Cioclea ne iubea: „Vă iubesc mai mult decât se crede./ N-am nimic să zic că-mi aparține,/ de aceea parcă umbl pe buze/ printre voi ca fiarele feline”.

Te caut, Cioclea, pe străzi, te caut și acum. Fără tine, Moldova asta pare mai haină, iar oamenii ei – mai răi…

P.S. De un an de zile, lucrez împreună cu un coleg la un film despre Cioclea, în care el povestește ce crede despre toți și despre toate. Puțintică răbdare!