Bine, dar permiteţi-mi totuşi să fac un exerciţiu de gândire. Fie Moldova la vârsta de 20 de ani. Primul gând care îmi trăsneşte prin minte este cum era republica noastră în uterul mamei sale. Şi, mai ales, dacă Moldova ar fi asemenea unui om la 20 de ani, cine să-i fi fost mamă? URSS sau România? Să fi fost una adoptivă şi cealaltă biologică? Dar s-a născut oare Moldova un copil sănătos, sau mama care a adăpostit-o în uter a fumat, a consumat alcool, a trăit într-un mediu toxic, nuclear, cu mult praf de puşcă, malnutriţie, violenţă fizică şi temperaturi în extreme?
Aici îmi amintesc de subiectul unei cărţi de Pascal Bruckner, în care se povesteşte despre doi gemeni care, fiind în burta mamei, dânsa le spunea poveşti, le vorbea despre oamenii din jur, ce gândesc ei, ce vorbesc şi cum sunt în general, despre slujba ei, despre tristeţile şi dezamăgirile; le povestea despre cum funcţionează lumea, ce fel de viaţă îi aşteaptă când se vor naşte. Şi, cu cât le povestea mama lor mai mult, gemenii începeau să se gândească dacă nu cumva ar fi mai bine să nu se nască, să rămână înăuntru, la adăpost de capcana uriaşă pe care o numesc lume. Ei, până la urmă, au fost prinşi în capcană. Mă gândesc dacă Moldova chiar a vrut să se nască sau a fost ceva inevitabil, la fel ca şi cu cei doi gemeni. Observasem undeva o frază de genul „omul este o eroare a naturii cu care trebuie să cooperăm”. Poate aceasta funcţionează şi cu statul cu care ne-am ales, cum că ar fi o eroare a oamenilor cu care trebuie să cooperăm.
Bine, să presupunem totuşi că vârsta de 20 de ani este momentul când o persoană devine matură. Mereu am fost sceptic în privinţa acestei noţiuni de maturitate, o consider a fi o capcană. O trecere de la o închisoare la alta, doar că închisoarea maturilor e acceptată cu resemnare. Ori aici ar pica la ţanc ceea ce spunea Bukowski că „aproape fiecare e născut un geniu şi îngropat un idiot”. Dar totuşi consider că e inevitabilă această tranziţie către „maturitate”, şi asta ar presupune pentru mine nu acceptarea vieţii aşa cum se întâmplă, dar opusul, punerea întrebării dacă modul în care stau lucrurile este aşa cum trebuie. Este momentul în care fiecare din noi ar trebui să demistifice anumite probleme, nu doar să se avânte în mersul firesc al lucrurilor. A ajuns Moldova să demistifice problemele-capcane cu care se confruntă şi o ţin blocată în obscur?
O altă caracteristică la 20 de ani este o anumită doză de politizare a omului, viziunile despre transformarea lumii; dar în acelaşi timp această politizare este una falsă, dată din exterior, sau mai bine zis, absorbită, inconştient, din structura ideologică în care este înrădăcinat omul respectiv. Are Moldova experienţa cât de cât de a depista distorsiunile ideologiei? Aici îmi vine în cap pamfletul despre mizeria studentului din Franţa care a stârnit răscoala din mai ’68, în care scrie că studentul e iluzionat că ar avea o putere reală în transformarea structurii lumii. Întrebarea mea ar fi: dacă oamenii din Moldova au o putere reală în transformarea respectivă, şi dacă nu, ştiu ei asta? Şi mai ales există posibilitatea unei transformări reale, sau ne limităm doar la asemenea gen de schimbări încât lucrurile să rămână, în mod fundamental, la fel?
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
