Însă e suficient să ne uităm în jur. După ce două secole la rând s-a luptat pentru recunoașterea originii noastre latine, asistăm acum la o renaștere a sentimentului dacic. Iar dacă mișcarea latiniștilor a fost făcută de elitele intelectuale ale țării, recuperarea unui sistem de valori – mai degrabă de factură sentimentală – numit dacic, e pus în practică de tinerii entuziaști și nonconformiști.
Recunosc că și eu încă din preadolescență am simpatizat acei strămoși despre care, din păcate, cunoaștem prea puține lucruri. Evident că în mintea mea de atunci dacii erau un popor liniștit și pastoral, chiar dacă în urma edictului dat de regele Burebista de a stopa culturile de viță-de-vie, am presupus că aveau probleme cu alcoolul. În rest, totul minunat, turme și voie bună. Copii și tătici războinici. Nu știam pe atunci că dacii mioritici făceau incursiuni peste Dunăre jefuind satele de graniță ale Imperiului Roman.
Dar, revenind, am trăit mereu cu convingerea că poporul nostru nu a avut tendințe imperialiste și nici vise de migrare în masă (aici, desigur, îl exclud pe Matei Corvinul, a cărui educație a fost cu siguranță în mâinile mamei sale unguroaice și nu ale tatălui său, românul maghiarizat, Iancu de Hunedoara). Însă, ca orice grup etnic, am visat independența. E suficient să ne întoarcem din nou la Ștefan cel Mare, care nu s-a bătut doar cu turcii și tătarii, ci și cu Matei Corvinul și regele Poloniei; adică cu toți cei care încercau să se impună peste o Moldovă mică, dar, probabil, mai înfloritoare ca nicicând. Cel puțin până în 1484, când Moldova pierde Chilia și Cetatea Albă.
Tot în timpul lui Ștefan, e un alt moment care ar trebui reținut. După ce a reușit să îi înfrângă pe turci în bătălia de la Vaslui, din 10 ianuarie 1475, la doar un an distanță, Mehmet al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, vine să își ia revanșa. Însă, pentru a evita o nouă înfrângere, îi convinge pe tătari să atace estul țării. Răzeșii, care trăiau în zonele Basarabiei, sunt nevoiți să îl părăsească pe domnitor în fața turcilor și să se întoarcă în satele lor ca să își apere familiile. Această decizie a răzeșilor ne demonstrează o dată în plus legăturile strămoșilor noștri cu pământurile, fiindcă ei nu își iau familiile cu ei, ci se întorc dintr-un front în altul.
Ceea ce nu s-a întâmplat timp de două milenii, se petrece acum. Migrația tinerilor peste granițe în căutarea unui trai mai bun a luat o amploare atât de mare, încât sunt convinsă că va fi menționată peste secole în istorisirile despre generațiile noastre. Indiferent că reușesc sau nu să își ia familiile cu ei, urmașii răzeșilor merg mii de kilometri, în țări străine, și, treptat, formează comunități etnice în statele respective.
Privind în ansamblu mi-e greu să pricep. Și mi se pare dureros. Însă în luna august a fiecărui an parcă îmi vine inima la loc, când văd mii de mașini cu numere străine parcate prin satele moldovenești și românești. Dacă occidentalii sau păturile înstărite de pe la noi așteaptă vara să petreacă concedii de lux prin lumea largă, tinerii noștri vin în concediu ca la lucru. Își refac casele, construiesc altele noi, împânzesc vămile și chiar dacă lucrează de dimineața până seara, se bucură și se laudă că au un concediu minunat. Cu porumb fiert și roșii din grădina proprie.
