– Dragă Moni, nu ştiam că la Teologie sunt acceptate şi femeile… Prin ce te-a atras teologia?
– Cred că m-am născut pentru asta. Când eram mică, Îl visam pe Iisus. Purtam cruce la gât, umblam cu Biblia după mine… Mama, când am fost noi mici, nu era prea bisericoasă, nu pot să spun că ne-a îndoctrinat. Îmi amintesc doar că, în fragedă copilărie, mă ţinea pe genunchi şi mă punea să repet după ea „Înger, îngeraşul meu”. Mă simt bine când merg la biserică, mă simt bine când postesc. Acum câţiva ani mă gândeam serios la călugărie.
– De ce nu ai făcut-o?
– Să te călugăreşti, să porţi haina neagră înseamnă să mori pentru această lume. Nu întâmplător ţi se schimbă şi numele. Am intrat o perioadă la o mănăstire – am încercat să curăţ cartofi, să spăl perdele, să fac tot ce mi s-a spus. Nu m-a deranjat munca, dar într-un moment mi-am zis: Dumnezeu mi-a dat darul să vorbesc, mi-a dat pasiunea pentru lectură, mi-a dat o fire bătăioasă şi foarte energică, şi iată că nimic din ceea ce am primit eu prin naştere nu se potriveşte cu viaţa monahală. Decât să fiu un fals monah, mai bine îmi văd de treabă.
– Porţi la piept o cruce de lemn, suficient de mare pentru a rămâne neobservată. Care e istoria ei?
– Am cumpărat-o din Grecia. E o cruce pe care o port permanent. În cartea mea de poezie am un moto care sună aşa: „Port o cruce lungă la gât, după care mă veţi recunoaşte”…
– Şi, la Chişinău, cum ai ajuns?
– Sunt aici de un an. Iniţial am lucrat la revista La plic, care s-a desfiinţat, din păcate, deoarece din ianuarie nu a mai primit finanţare. Recent am înfiinţat un cenaclu la Biblioteca Naţională – Republica -, la cerinţa doamnei Raisa Melnic, care se ocupă de programe culturale. Titlul a pornit de la Platon, care în celebra sa lucrare Republica spunea că poeţii trebuie scoşi afară din cetate. Având în vedere că Biblioteca Naţională e în centrul capitalei, mi-am zis: haideţi să-l contrazicem pe Platon şi să băgăm poeţii în inima cetăţii.
– Pe viitorul tău soţ, scriitorul Alexandru Vakulovski, l-ai cunoscut în Moldova?
– Până la urmă, mi se pare că a fost ceva predestinat, pentru că, necunoscându-l încă pe Alexandru, îmi pregăteam lansarea ultimei cărţi la Chişinău şi voiam să invit pe cineva să vorbească. Dumitru Crudu era deja unul dintre vorbitori, dar mai căutam unul. L-am rugat pe Mihail Vakulovski să mă ajute. Şi Mihail zice: vorbeşte cu frate-meu. Mie, dat fiind că nu mă ştiam cu el, îmi era destul de incomod să îl contactez, dar Mihail m-a încurajat: spune-i că ai vorbit cu mine. Aşa m-am cunoscut cu Alexandru şi, după şapte zile, ne-am logodit. Peste nouă luni am avut cununia religioasă. Apoi, a urmat nunta… în Basarabia.
– A fost o nuntă ca în filmul cu acelaşi titlu?!
– Din păcate, nu am reuşit să vedem filmul. Însă, deşi am avut o nuntă modestă şi intimă, a fost deosebită prin alegerea costumelor de miri. Cununia religioasă am făcut-o la Tomeşti, în satul părinţilor mei. Eu şi Alexandru am purtat costume populare din zona Banatului de Munte, iar aici, în Moldova – costume populare moldoveneşti vechi de o sută de ani, de la Muzeul de Etnografie.
– Ce se aruncă în ochi unui oaspete, atunci când vine în Moldova?
– Încă înainte să-l cunosc pe Alexandru, am fost impresionată cât de uşor se leagă aici prieteniile. Dar au fost şi surprize, şi şocuri. De exemplu, încă nu am înţeles povestea bilingvismului. E un fenomen curios pentru mine – întrebi într-o limbă şi ţi se răspunde în alta. Ca şi cum, de la sine înţeles, toată lumea trebuie să înţeleagă ambele limbi, dar fiecare să şi-o vorbească pe a lui. Un astfel de babilonism nu am mai întâlnit nicăieri. O suferinţă am avut şi din cauza bisericilor. Spovedanii la minut în timpul slujbelor, plus că nu am observat ca preoţii să rostească formulele de dezlegare – dar poate că asta se întâmplă doar la biserica unde am fost eu.
– Care ar fi modelul de duhovnic la care ţi-ar plăcea să te spovedeşti?
– Păi un model pentru mine este chiar duhovnicul meu – părintele Adrian, de la Tomeşti. Toţi cei care au fost la cununia mea au rămas profund impresionaţi de el – e simplu, fără pretenţii. În parohia lui nu am întâlnit taxe aberante pentru botezuri, cununii, înmormântări. Tinerilor căsătoriţi le dăruieşte o icoană. Şi noi am primit una. Iar la spovedanie e în stare să stea să te asculte şi două ore, până îi spui toate problemele pe care le ai. În facultate m-am spovedit la un ieromonah, părintele Constantin Timiş, care este, de asemenea, un preot deosebit.
– Imediat după absolvirea facultăţii, în România ai lucrat şi profesoară de religie. Ce crezi despre unii părinţi care se împotrivesc predării religiei în şcoală?
– Cred că greşesc. Toţi părinţii vor ca fiii lor să fie deştepţi, să ia meditaţii, să facă suplimentar cursuri de engleză. Ar trebui să se gândească şi la faptul că un om, indiferent cât ar fi de instruit, dacă nu are minimumul de cunoştinţe de teologie, nu este un om cult. E grav că tinerii de azi nu au nicio informaţie despre biserică. De fapt, nici nu vor să aibă, nu-i interesează.
– În Moldova ce teme te inspiră?
– Poate să pară straniu, dar, de când sunt aici, am început să lucrez la o carte de poezie istorică în care vreau să mă răfuiesc cu toate nedreptăţile, indiferent din ce spaţiu vin – sovietic, european, american etc. Vreau să fie un manual subiectiv de istorie.
– Deci, în sfârşit, o să avem toate nedreptăţile lumii adunate între coperţile unei cărţi!
– Există lucruri care îmi provoacă o sensibilitate aparte, de exemplu, cutremurul din Japonia. Am uneori impresia că în lumea asta nimic nu merge cum trebuie. Mi se pare absolut ciudat când aud la televizor: donează doi lei pentru cutare bebeluş, bolnav de inimă. Bun, copilul e bolnav, dar de ce statul nu-l poate ajuta? Ştiu că, dacă aş întreba un economist, o să-mi explice cum stau lucrurile din punctul lui de vedere. Dar uman, nu pot înţelege, pentru că nu este normal să laşi un copil să moară, fiindcă nu are bani să plătească o operaţie.
– Ce autori duhovniceşti îţi plac şi ai vrea să-i recomanzi şi cititorilor TIMPULUI?
– Dacă ar fi să recomand pe cineva, acesta ar fi Rafail Noica – fiul filosofului Constantin Noica – are o carte, „Cultura Duhului”, extraordinară. Deosebiţi sunt părintele Arsenie Papacioc, care a făcut 21 de ani de puşcărie, şi părintele Teofil Părăian, care s-a născut orb, dar a citit şi a scris o grămadă de cărţi şi a transmis atâta bucurie în jurul lui. Un model pentru mine a fost profesorul meu de la master, Ioan Ică Jr., cred că e cel mai mare teolog în viaţă din România.
– Spune-ne o pildă din Biblie, care îţi este mai apropiată…
– Evanghelia e minunată de la un capăt la altul, dar dacă e să fac o referire vreau să amintesc de tatăl care se roagă pentru vindecarea fiului său. Iisus îl întreabă: „Crezi tu că pot să-l vindec?”. Şi el zice: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. E rugăciunea ideală pentru toţi creştinii.
