Vorbim despre Muzeul „Memoria Neamului”, ce ar fi pustiu fără gazda Feodosia Cozmin care te primește ca la ea acasă, cu mărturisiri, depănări de amintiri, zâmbete și lacrimi.

Muzeul s-a deschis la 23 aprilie 2002, la inițiativa scriitorului și deținutului politic Vadim Pirogan, care a fost ajutat financiar de Fundaţia Soros, regretatul Sergiu Grosu, dar și de alte persoane darnice, printre care și foști deportați. În Muzeul „Memoria Neamului” sunt expuse documente, mărturii legate de represiunile comuniste, în special de deportările în masă ale celor mai de frunte reprezentanţi ai intelectualităţii şi țărănimii, precum și cărţi rare despre greutățile din timpul regimului totalitar comunist.

Feodosia Cozmin – sufletul muzeului

Încăperea le-a fost oferită de stat, urmând să fie privatizată, iarăși cu susținerea prietenilor muzeului. Astfel, „Memoria Neamului” a aparținut deținutului politic Vadim Pirogan, iar după moartea sa, în 2007, Asociația Foștilor Deportați şi deţinuţi politici din Moldova a moștenit instituția. Fondatorul muzeului a observat-o pe Feodosia Cozmin la mitinguri, a ascultat interviurile pe care le oferea și i-a propus să fie responsabilă de Muzeul Deportaților. „I-am zis că nu am studii superioare, am fost de mic copil în robie. El, însă, mi-a spus că pentru această funcție cele trăite de mine depășesc orice studii”, povestește Feodosia Cozmin, care s-a lăsat convinsă și este atât ghidul, paznicul, cât și sufletul muzeului.
Acest lăcaș plin de amintiri dureroase poate aștepta atenție, singuratic, săptămâni întregi, pentru ca mai apoi să fie invadat de grupuri mari de copii, elevi, studenți și familii. Ghidul muzeului povestește, de fiecare dată, prin ce-au trecut basarabenii, dar și alte popoare deportate în Siberia. „Odată, o fetiță, ce lăcrima după cele auzite de la mine, m-a întrebat cum reușesc să nu plâng când povestesc despre acea perioadă… I-am zis că mie sufletu-mi plânge, așa că eu lacrimile le înghit”, își amintește Feodosia, care retrăiește frigurile, munca silnică, tristețea simțite în Siberia la fiecare vizită a muzeului.

Drumul spre moarte

Feodosia Cozmin era copilă când i-au deportat tatăl. El a învățat-o că „părinții nu trebuie să aibă secrete față de copii”, a învățat-o „cum să ne purtăm la masă, în stradă, în ospeție”, le citea cărți, iar fiecare zi de odihnă o încheia cu o lecție de dans. Femeile din familia Cozmin nu au rămas pentru mult timp fără „atenția” soldaților ruși.
După ce s-au luptat timp de trei ani cu moartea și sărăcia, în noaptea de 6 iulie 1949, le-au bătut la ușă și au fost „invitate” să-și facă bagajele. „Mama încerca să-i convingă să ne lase în pace. Zicea că i-au luat soțul și tatăl copiilor, le-a dat și vaca fără bani, pâinea și tot ce avea în pod, măcar să ne dea voie să rămânem acasă. Era sigură că ne ducem la moarte”, povestește Feodosia Cozmin. Totul a fost în zadar, au reușit să ia o legătură de scutece pentru bebelușul surorii. „Restul a rămas în casă: prosoape, covoare, fotografiile noastre, din care nu s-a păstrat nimic. Le-o fi dat foc”, zice fosta deportată. Au mers o lună spre Siberia, au ajuns în regiunea Amur, la hotar cu China.

Nouă ani de copilărie matură

Timp de trei ani a muncit la fermele de vite din stepă, avea grijă de casă, de copilul surorii, iar cu ajutorul unei profesoare, a apucat și câteva luni de școală. Când începuseră să se acomodeze cu locul, au apucat să-și facă și o mică gospodărie, au fost mutați în oraşul Blagoveşcensk. Acolo lucrau la construcţia caselor de lemn. „Am fost cazați într-un depozit, o sală mare, înțesată cu paturi de lemn, fără niciun fel de așternut”, povestește Feodosia amintindu-și cum a fost mușcată de ploșnițe, iar iarna îi îngheța chiar și talpa piciorului de la încălţăminte. În Blagoveşcensk, profesoara nu a fost la fel de omenoasă, o batjocorea, la fel și colegii de clasă. Iar cum o ducea greu cu banii, mama a rugat-o s-o ajute cu lucrul. Acei nouă ani au trecut ca o viață, anevoios, cu pierderi, dar și cu oameni buni.

„A crăpat, bată-l Dumnezeu să-l bată!”

În ziua în care a murit Stalin, băștinașii se întrebau cum o să trăiască mai departe. „Oameni atât de disperați și dezorientați văzusem doar la Bobulești în anul deportărilor, când soldații ne-au scos cu de-a sila din case”, povestește bătrâna. Deportații „își făceau semnul crucii și erau bucuroși ca niciodată, a crăpat, bată-l Dumnezeu să-l bată”. Toți credeau că această zi le va aduce libertatea, dar „veștile bune vin mai greu decât alea rele”.
În ziua în care le-au fost date pașapoartele, moldovenii, letonii, ucrainenii și evreii strigau de fericire, se îmbrățișau ca frații, unii plângeau în hohote. Feodosia nu va uita niciodată acea zi, căci „letonul Piatras ieși cu acordeonul în stradă și începu să cânte un vals. Femeile și fetele fluturau din broboade, bărbații și băieții își aruncau căciulile în aer. Cine chiuia, cine dansa”.

Feodosia Cozmin a scris o carte despre acei nouă ani petrecuți în Siberia, intitulată „Povestea amară”. Cartea a fost editată în 15 mii de exemplare, în 1992, și a avut un mare succes, chiar în perioada în care nimeni nu investea în acest gen de publicații. Aceeași povestire a fost publicată integral în revista „Basarabia” cu un an înainte.