De curând, Ana s-a întors din România unde a participat timp de o lună la Turneul Internațional Stradivarius 2016 – a IX-a ediție. În cadrul acestuia, artista a fost implicată într-un spectacol de muzică clasică, unde a creat o serie de imagini, folosindu-se de nisip. Combinate, acestea construiesc o poveste și permit publicului să urmărească în direct actul creator al artistului.
– Ana, tu ai făcut parte dintr-o echipă care a hoinărit în luna mai în 15 orașe mari din România pentru a delecta spectatorii cu muzică clasică combinată cu artele vizuale. Povestește-ne mai multe despre acest turneu.
– Turneul Internațional Stradivarius 2016 a ajuns în acest an la cea de-a noua ediție. Turneul este un concept muzical care îmbină muzica clasică, interpretată de Alexandru Tomescu pe vioara Stradivarius Elder-Voicu, cu pictura în nisip și proiecții video. Concertele au fost susținute în catedralele romano-catolice și în spații neconvenționale din 15 orașe din România. Alexandru Tomescu a pornit acum câţiva ani drumul spre schimbarea percepţiei existente în România asupra muzicii clasice, dorind să arate că muzica clasică este o fereastră spre armonia cu sine şi cu celălalt, o lume deschisă tuturor şi că fiecare merită şansa de a o explora.
– Care este scopul acestui turneu, pe lângă posibilitatea de a oferi oamenilor un concert de muzică clasică?
– În fiecare an, începând de la prima ediție a turneului, violonistul Alexandru Tomescu a făcut tot felul de gesturi de caritate cu banii strânși de la acest turneu. Trebuie de menționat că spectacolele erau gratuite, iar în urma anunțului referitor la donațiile benevole pentru anumite cauze sociale lumea a fost destul de generoasă să contribuie. Într-un an s-au făcut astfel de donații pentru a cumpăra și oferi aparate de auz pentru mai mulți copii hipoacuzici. Astfel, evenimentul a favorizat colectarea de fonduri, după care acei copii au primit aparatele auditive și au ascultat concertul de muzică clasică. În ediția a VIII-a a turneului, Alexandru și-a propus să restaureze casa marelui compozitor George Enescu de la Mihăileni, județul Botoșani. La restaurarea casei Enescu a participat și un grup de arhitecți care a transformat casa maestrului într-o adevărată atracție în acele împrejurimi. Convingerea lui Alexandru este că nu trebuie să ne conducem după vorba „avem talente, dar nu știm să le susținem”. De aceea, în acest an, a decis să facă o universitate de muzică, arte vizuale și dramatice la Mihăileni. Dumnealui crede că nu este nevoie să te afli într-o capitală ca să studiezi, iar acel loc izolat este foarte prielnic pentru a studia artele la general. Și cred că, începând cu această vară, vor fi desfășurate mai multe master-class-uri, mai multe cursuri la care, bineînțeles, voi participa și eu, și vom încerca să transmitem cunoștințele noastre celor mai tineri. Vorbim de universitate nu ca un edificiu, ci ca o activitate, o instituție de învățământ desfășurată în casa lui Enescu.
Ana Munteanu
– Cât timp te-ai pregătit pentru acest turneu?
– Pregătirile mi-au luat cam două luni, însă am făcut doar o repetiție cu Alexandru înainte de primul spectacol de la Sibiu. Concertul durează o oră și 20 de minute cu mici pauze. Bineînțeles că la început l-am rugat pe Alexandru să îmi dea o înscriere cu aceste trei piese care au fost făcute, pentru că eu vroiam să îl simt pe el, nu acele exemple care sunt pe internet, pentru că vorbim de trei compozitori renumiți precum Béla Bartók, Serghei Prokofiev și Vasile Filip. Sonata pentru vioară solo semnată de Béla Bartók a fost pusă pentru prima dată în România. Este o piesă de 30 de minute, în patru acte și este foarte complicată de a fi asimilată din prima, iar aici veneam eu cu desenul ca să fac un pic mai ușor drumul acestei opere spre sufletul oamenilor. După înscrierile pe care le-am făcut, timp de o lună, mi-am transpus toate gândurile mai întâi pe foaie în formă de schiță, după aceea în nisip, apoi antrenate și repetate de foarte multe ori. În alte apariții ale mele nu aveam la dispoziție decât zece minute pentru a crea un desen, iar acest fapt mă comprima de fiecare dată, fiindcă nu aveam șansa să fac ce vreau. Alexandru mi-a oferit deplină libertate și nu mi-a pus nicio restricție, iar eu am făcut ce am vrut. Cum am fost inspirată, așa am desenat și toate acestea au fost produse după o coloană muzicală și ordine de idei gândite dinainte, dar în final erau și improvizații pe alocuri. Uneori mă plictiseam, nu de desen, dar vroiam să mai adaug ceva în ordinea de idei, pe care o expuneam acolo și mai schimbam anumite lucruri.
– De ce concertele s-au ținut în catedrale romano-catolice?
– Catedralele catolice au un anturaj foarte frumos. Aceste edificii de arhitectură oferă o acustică extraordinară pentru vioara Stradivarius care merită acest lucru. Însă, la spectacolul de la Târgu Jiu, concertul a fost pus în aer liber în parcul lui Constantin Brâncuși, unde aveam în spate Coloana Infinitului și în față scena. În mare parte, spectacolele erau împărțite în trei părți, la fel ca și piesele. Primele două părți decurgeau una din alta, iar a treia era dedicată lui Brâncuși. Am avut și o piesă pentru bis și pentru care am decis să reprezint în stări și ipostaze „Cumințenia Pământului”, acea sculptură care trezește foarte multe semne de întrebare în ziua de astăzi.
– Ce mesaj ți-ai propus să transmiți spectatorilor în timpul concertelor?
– După foarte multe reflecții, m-am gândit să fac, în prima parte, o dedicație conceptului de creație: cum ia naștere, cum ajunge în sufletul unui om, cum se transformă, reînvie și se transpune asupra publicului. A doua parte a fost dedicată dragostei și naturii, mai ales că făceam desene după muzica lui Serghei Prokofiev. A treia parte a spectacolului, acompaniată de sonata lui Vasile Filip, am dedicat-o lui Brâncuși, pentru că precum compozitorul, parcă ar citi cu ajutorul muzicii sufletele oamenilor, așa și Brâncuși o face prin imagini. În acest moment, am atras atenția la patru opere foarte importante ale lui – „Poarta Sărutului” cu care deschideam, „Masa tăcerii”, pe care stătea „Muza”, dormind și în spatele lor se năștea această „Coloană a Infinitului”, care, cred eu, cel mai mult ne reprezintă pe noi.
– Ce urmează după turneul Internațional Stradivarius 2016 din România?
– De fapt, Turneul Internațional Stradivarius Experience 2.0 pentru mine abia începe, deoarece până acum a avut loc în România, iar pentru mine România e acasă. Partea internațională începe curând și va avea loc la Paris în cadrul Institutului Cultural Român în Sala Bizantină a Palatului de Béhague pe 30 iunie. Vom avea același repertoriu cu aceleași desene și sperăm că vom fi primiți la fel de bine.
– În acest timp, ce face pictura ta de șevalet?
– A suferit o lună. Totuși, în perioada turneului am luat un caiet pentru schițe, pe care îl completez și acum. Primul lucru pe care l-am făcut când m-am întors în țară, a fost să revin la atelier și să iau pensula în mână. De atunci asta fac: pictez.
– Ce pictezi acum? Ce te inspiră?
– Depun eforturile maxime să duc la bun sfârșit o serie de 16 tablouri, în care să reprezint cele mai frumoase și cele mai mari castele din lume crescute și aflate în preajma unor fluturi. Fluturii sunt prezenți în procesul meu de creație și până în ziua de astăzi, sunt speciali pentru mine, dar nu exclud că la anul voi apărea cu totul altceva. Doar să duc această ordine de idei până la sfârșit. Poate în una dintre picturi se vor regăsi emoții din acest turneu, pe care am s-o dedic lui Alexandru Tomescu. În timpul cel mai apropiat voi face o expoziție personală la București.
– Ana, îți mulțumim pentru interviu și îți dorim succes la Turneul Internațional și cursurile de vară de la Casa lui Enescu.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
