Economie

Naționalizarea – de la tabu, la ipoteză de lucru

Războiul din Ucraina și sancțiunile impuse Rusiei scot bine în evidență o tendință a ultimilor ani – implicarea tot mai activă a statului în economie. În urmă cu zece ani exista încă un sprijin important pentru limitarea acestei implicări a statului și pentru privatizare. Acum, lucrurile se schimbă. Un sondaj YouGov arată că 60% dintre britanici vor naționalizarea căilor ferate și a sectorului energetic. Iar criza energetică cauzată de războiul economic dintre Rusia și Occident a făcut ca guvernele să ia în calcul naționalizarea unor mari companii energetice și să ofere subsidii familiilor și companiilor care se confruntă cu scumpirea energiei.

În Franța, președintele Emmanuel Macron a lansat un plan pentru renaționalizarea companiei EDF (privatizată în parte în 2005). Readucerea sub control public ar urma să coste statul circa 8 miliarde de euro. Renaționalizarea urmărește, în primul rând, salvarea companiei de la faliment, însă este și parte dintr-un plan pentru asigurarea independenței energetice a Frantei, alături de finanțarea construcției a șase reactoare nucleare în următorul deceniu.

Și guvernul britanic a anunțat că urmărește să naționalizeze parțial sectorul energetic, motivația oficială fiind accelerarea reducerii emisiilor de carbon până la ”zero net”. Și guvernul german a semnalat că are în vedere naționalizarea unor companii energetice care sunt pândite de faliment, inclusiv Nord Stream 2. Motivul este același: transformarea radicală a sectorului energetic poate fi realizata mai ușor sub controlul direct al statului decât prin privatizare și dereglementare.

Marea problema, scrie, pentru Unherd, Paolo Gerbaudo, profesor la Scuola Normale Superiore din Florența, ține de investițiile uriașe care trebuie făcute de către stat, mai cu seamă că anii 2010 au fost un ”deceniu pierdut”, când politicile de austeritate au dus la scăderea investițiilor publice în sectoare cheie, cu consecințe care sunt deja resimțite. Fondul European pentru Redresare este un semnal că statele și UE renunță la această ortodoxie a austerității (susținută în special de așa-zisele ”state frugale” din UE – Danemarca, Olanda, Suedia, Austria). Însă mulți economiști arată că cele 800 de miliarde de euro ale fondului de redresare sunt o sumă ridicol de mică în comparație cu necesitățile actuale ale statelor membre, iar ministrul de Finanțe al Germaniei (liberalul Christian Lindner) sugerează că ar dori o nouă cură de austeritate pentru Europa.

Acum 40 de ani de când alegerile in Marea Britanie și SUA se câștigau cu mesajul reducerii drastice a influenței statului în economie, iar Franța sub Francois Mitterand aplica mascat aceeași politică a privatizărilor. A urmat apoi așa-zisa ”a treia cale”, a lui Bill Clinton și Tony Blair, care a desăvârșit demolarea statului bunăstării. Între timp, Uniunea Europeana a sacrificat de nenumărate ori ”Europa socială” pe altarul neoliberalismului. Iar scopul acestor politici ce s-au dovedit eronate a fost nu numai eficientizarea economiei, ci și reducerea drastica a puterii sindicatelor, un obiectiv la care, în statele ce au avut nevoie de linii de credit, a pus umărul și FMI.

Acum, după criza provocată de restricțiile din timpul pandemiei și în plin război economic cu Rusia, intervenționismul s-a reîntors în Europa. Însă nu este o revenire totala, ci mai degrabă una prin care guvernele încearcă să garanteze pentru investițiile pe care piețele financiare le fac în ”energia verde”.

Este nevoie însă de o strategie mult mai ambițioasă, prin care guvernele să investească în tranziția energetică și să folosească companiile energetice deținute de stat ca factori ai acestei transformări economice. Însă asta presupune să trecem dincolo de intervenționismul văzut ca măsură de urgență și plasă de siguranță pentru investițiile private. Trebuie să ne regândim întregul model economic, să acceptăm că anumite sectoare sunt conduse mai bine de companiile de stat și să găsim modalități de colaborare între stat și piețe.

Așa cum ne-a arătat ultimul deceniu, nu există soluții de piață pentru problemele care au fost generate de prioritizarea profiturilor pe termen scurt ale piețelor, în dauna intereselor naționale. Dacă vrem să evităm declinul economic, șantajul geopolitic și un dezastru de mediu, va trebui să depășim teoriile antietatismului, care sunt și eronate, și dăunătoare propriilor noastre interese”, mai scrie Paolo Gerbaudo.

Puteţi urmări ştirile Timpul.md şi pe Facebook!


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.