Discutam deunăzi cu un prieten – ce altceva? – despre criză. C-o fi, c-o păţi… Cauze, efecte, istorie, antropologie, psihologie, tradiţie. Ne scăldam în erudiţie, ne bălăceam în informaţii. Totul se arăta potrivnic. Politicul – un catâr poleit cu aur. Agricultura, etern caragialescă (Rapiţa, moft!). Iniţiativa privată – n-ai cu cine, domnule! Societatea civilă, conştiinţa civică – un mort frumos, cu ochii vii, ce scânteie-n afară (în afara României, desigur). Tradiţia? A lenei şi a bocetului. Pe scurt, criza nu era decât vârful unui aisberg fatal. Era clar – nu avem cum ieşi din această substanţă cafenie şi urât mirositoare care ne înghite din toate părţile. Cel puţin, la o bere, la o masă, la o crâşmă, în mijlocul Bucureştilor, aşa se înfăţişa situaţiunea. Tot aşa i se înfăţişase, la 1901, şi anonimului cetăţean Nae din schiţa „Situaţiunea".
Încetul cu încetul, discuţia s-a mutat de la eternul vinovat, statul, guvernul şi puzderia lor de instituţii corupte, la cetăţean, la popor. Căci noi vorbeam în numele naţiunii umilite, batjocorite şi muncitoare, nu-i aşa? Şi tot discutând, amicul meu ajunge la concluzia că nici măria sa, cetăţeanul, nu-i mai breaz. Că furtul e regula, şi nu excepţia. Mita e atât de generalizată, încât a devenit o a doua natură. Palmarea veniturilor e deja o regulă a civilizaţiei româneşti. Încă se fură apă, curent, benzină, şi asta la scară naţională. Se poate tranzacţiona orice, dacă nimereşti omul sau relaţia potrivită. Cum să colectezi taxele şi impozitele dacă sportul naţional e fentarea instituţiilor? E drept, nimeni nu ştie ce face statul cu banii.
Cu un rictus amar, amicul meu a încheiat în trombă: poliţia ia şpagă, inspectorii iau şpagă, funcţionarii iau, doctorii iau, corpul justiţiei e mai penetrabil decât creta, miniştrii sunt de ceară la lumina fierbinte a bănuţului şi, peste tot, sistemul feudal-mafiot al familiei, al rudelor răsplătite şi al întrajutorării reciproc avantajoase risipeşte orice resursă. E un cancer generalizat pentru că, zicea el, majoritatea s-a modificat malign. Majoritatea trăieşte şi gândeşte necinstit. A depăşit pragul dincolo de care infracţiunea era excepţia. A devenit regula. Şi privind în jur, m-a întrebat dacă restaurantul unde ne beam berea plăteşte toate impozitele sau mai bagă marfă pe sub mână? Chioşcarul de vizavi ia marfa cu acte în regulă? La piaţă se cunoaşte provenienţa produselor şi identitatea vânzătorilor? Toată lumea ciupeşte, şi tu, da, tu – e imposibil să scapi acestei presiuni generale. Până şi marile firme, cu liota lor de angajaţi – dacă e posibil să mânărească ceva – o fac. Gata. Şah şi mat, România.
Argumentele lui sunt greu de combătut. Mai rău, dacă o fac, par ori ridicol, ori ipocrit… Şi totuşi. Dacă accept că România e o ţară fundamental bolnavă, ultima de pe lume, excepţia cangrenată a lumii civilizate, accept şi propria-mi condamnare. Îmi condamn şi prietenii pe care nu i-am văzut niciodată furând, minţind sau înşelând. Îmi bag în aceeaşi oală mama (pensionară) care îşi achită cu religiozitate toate taxele. Ciudat, lumea în care mă învârt eu nu seamănă deloc cu Sodoma şi Gomora din jur. O să mi se spună că sunt un fraier, un naiv, un neterminat… Posibil. Dar dumneata, cititorule, ce crezi? Eşti unul dintre oamenii noi ai ţării fără speranţă şi viitor? Chiar vom dispărea ca naţiune?
Florin Iaru, „Adevărul”
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
