NATO și Republica Moldova (IV): argumentul reconcilierii

Această expresie a primului Secretar General NATO, lordul Hastings Ismay, captează cel mai reușit esența și logica creării Alianței Nord-Atlantice, într-o epocă în care rivalitățile europene și amestecul extern al unor puteri extraeuropene au generat cataclismele celor două conflagrații mondiale. Dincolo de aspectul politic și militar, dincolo de beneficiile democrației și ale securității sporite, NATO s-a dorit a fi de la început un apanaj pentru niște reflecții profunde privind viitorul Europei și lumii, iar un loc crucial în acest sens a fost problema reconcilierii istorice dintre națiunile europene.

Premiză istorică

Europa n-a fost doar un focar al civilizațiilor, care au făcut lumea după chipul și asemănarea sa, dar și principala instigatoare a rivalităților și războaielor, care în cele din urmă au și adus-o după al Doilea Război Mondial într-o dependență de două supraputeri din afara continentului. Prin urmare, reflecțiile privind soarta bătrânului continent în condițiile dominației americane și sovietice au fost firești în preocupările europenilor, iar dacă intervenția Statelor Unite a fost salvatoare pentru aceștia din mai multe puncte de vedere, atunci dominația Uniunii Sovietice asupra Europei de Est a fost catastrofală nu numai pentru regiune în sine, dar amenința să demoleze întreg edificiul civilizațional european construit timp de secole. Reconcilierea istorică a fost unul din cei mai importanți piloni ai construcției euroatlantice, iar această împăcare trebuia să înceapă între Germania și Franța, două țări centrale în Europa, a căror rivalitate de circa un secol a dus lumea în două războaie mondiale și a îngropat în pământ milioane de europeni.

Nu voi porni în explicația acestei rivalități de la perioada lui Carol cel Mare și a moștenirii sale istorice, dar mă voi referi pe scurt doar la contextul de rivalitate franco-german determinat de extinderea lui Napoleon peste pământurile germane, care a stimulat naționalismul prusac și a precipitat într-un fel realizarea unității sub Bismark. A urmat războiul franco-german din 1870-1871 și umilirea Franței, apoi Primul Război Mondial și umilirea Germaniei, apoi Hitler și îngenuncherea Franței în 1940, pentru ca în final Franța împreună cu aliații să doboare mașina de război germană. Asta după ce ambele state au angrenat în această rivalitate prin alianțe și acorduri întreaga Europă, iar prin extensie și lumea. Sigur, nu doar Franța și Germania poartă această responsabilitate. La fel de responsabili sunt și britanicii, care cu abilitate au ațâțat această confruntare în dorința de a se poziționa ca arbitru în Europa, italienii, care la fel erau dornici de a se manifesta în politica europeană și mondială, dar și austro-ungarii, care prin instinctul lor de dominație imperială au dorit să proiecteze influență asupra continentului. Fără a mai vorbi de ruși, care prin pornirile lor euroasiatice au năvălit în Europa pentru a-și realiza proiectele imperiale de pan-slavism și pan-ortodoxism.

Contextul est-european după Primul Război Mondial nu arăta și el mai bine. Prăbușirea celor patru imperii multinaționale (rus, german, otoman și austro-ungar) a făcut ca pe ruinele sale să apară o duzină de state naționale cu multiple ambiții și aspirații politice, de multe ori ancorate în niște himere istorice ale trecutului, stimulate de naționalismul constitutiv al acestor state. Vedeniile Poloniei Mari, Lituaniei Mari, Ungariei Mari, României Mari, Iugoslaviei Mari, Bulgariei Mari sau Albaniei Mari au pulverizat orice spectru de reconciliere între statele est-europene, au stimulat interferența marilor puteri care au speculat aceste rivalități și au dus în cele din urmă la înghițirea regiunii de către Germania și URSS. Care ar fi fost spiritul european al timpului dacă Polonia și Lituania nu s-ar fi luptat pentru Vilno, cehii și polonezii pentru Teschen, ungurii cu toți vecinii din jur pentru preluarea teritoriilor pierdute la Trianon, bulgarii și iugoslavii pentru Macedonia sau grecii și turcii pentru dominație și teritorii? Nu putem ști pentru că la rândul lor și marile puteri erau în rivalitate pentru aceste teritorii. Germania dorea de la Polonia Silezia Superioară, Danzig și accesul la Prusia Orientală, iar de la Cehoslovacia regiunea sudetă cu 2,5 milioane de germani. Italia tânjea după Dalmația și Istria care aparțineau Iugoslaviei. Uniunea Sovietică nu recunoștea alipirea Basarabiei, strâmba din nas la independența Țărilor Baltice și aștepta momentul preluării teritoriilor ucrainene și beloruse din Polonia. Toate aceste confruntări, aspirații și rivalități s-au revărsat în pactul Hitler-Stalin și în a doua conflagrație mondială, care au ruinat Europa și au adus comunismul la Berlin.

Răspunsul NATO: reconcilierea istorică

Sigur este greu să disociem efectele proceselor de modelare a Uniunii Europene și NATO în explicarea succesului de reconciliere istorică dintre națiunile europene după al Doilea Război Mondial și să atribuim unui sau altui organism laurii acestei reușite excepționale. Dar parcă faptul că americanii au vegheat prin prezența lor militară și economică aceste începuturi firave de revenire la normalitate dă mai multă credibilitate ideii că anume crearea Alianței Nord-Atlantice a stimulat climatul favorabil pentru îngroparea securii războiului și realizarea dezideratului de unitate europeană. Apoi NATO a fost anterior Uniunii Europene ca formă de expresie a ideii de unitate și solidaritate europeană și euroatlantică, iar conceperea sa în anul 1949 a fost acel stimulent pentru adâncirea cooperării între națiunile europene rivale. Conținutul Tratatului de constituire a organizației arătă în mod evident înclinația spre dezvoltarea relațiilor de pace și prietenie statele-membru declarând că „niciun angajament internațional existent la moment între ele sau cu alte state terțe nu este în conflict cu prevederile tratatului și se angajează să nu intre într-un acord internațional contrar prevederilor sale” (art.8). Prin urmare, Franța, stat-fondator NATO, a fost convinsă să accepte intrarea Germaniei în organizație în anul 1955, deoarece acest fapt obliga Germania să subscrie principiilor însumate în tratat, care făceau aspirațiile de revanșism imposibile. Mai mult decât atât, cu excepția condiției de a nu renunța la RDG, considerată o chestiune sacro-sanctă în mentalul politic german, Germania Federală lua un angajament și față de vecinii săi estici, Polonia și Cehoslovacia, care însumau teritorii și etnici germani. Statul german a făcut acest lucru nu doar în perioada comunistă, prin acordul din 1971 și 1972, ci și în perioada post-Război Rece, atunci când a semnat cu Polonia și Cehia acord de recunoaștere reciprocă a frontierelor. Menținerea condiției de membru NATO a jucat un rol decisiv în pregătirea condițiilor de reunificare pentru națiunea germană, atunci când în ambianța năucitoare a căderii comunismului în Europa de Est și URSS, a apărut oportunitatea realizării acestui deziderat. Dar dincolo de aceasta, prin reconcilierea istorică realizată în vest și în est, Germania oferea o lecție unică de demnitate și altruism, care va avea un impact major asupra transformării ulterioare a Europei Centrale și de Est.

Calitatea de membru NATO a obligat și alte două rivale de altădată, Turcia și Grecia, să găsească un modus vivendi în raporturile complicate istoric de pretenții teritoriale, o memorie colectivă traumatizată reciproc de atrocitățile Primului Război Mondial și de pretențiile de dominație regională. În cele din urmă, chiar dacă n-a putut preveni scindarea Ciprului ca rezultat al acestei rivalități, NATO a putut ține sub control comportamentul ambelor state și evitarea escaladării acestui conflict, realizând ulterior un dialog dintre ele în cadrul structurilor nord-atlantice.

Pacificarea Europei de Est

Să nu fim naivi în a crede că venirea comunismului a scos din capul est-europenilor trecutul, pornirile lor revanșiste și revizionismul teritorial. Din contra, perioada sovietică a congelat aceste rivalități având „efectul frigiderului”, cum spunea Vaclav Havel, la căderea Cortinei de Fier unele din ele explodând cu ferocitate, cum a fost cazul Iugoslaviei, altele fiind în stare de mocnire și trenare latentă, cum ar fi diversele pretenții maghiare asupra României și Slovaciei sau bulgare și grecești asupra Macedoniei. Dornice de a-și trage deasupra capului scutul NATO, din raționamente de securitate și pentru a evita repetarea scenariului macabru interbelic, statele est-central europene au fost constrânse să semneze un șir de acorduri prin care renunțau la articularea expresă a unor pretenții teritoriale față de vecinii săi și prin aceasta intrarea într-o stare de „amnezie istorică” față de aspirațiile naționaliste de altădată.

Inspirate de tonusul acestei reconcilieri inițiate de Germania cu Polonia și Cehia, rând pe rând, statele est-europene au semnat acorduri de reconciliere istorică, care veneau parcă să confirme faptul că lecțiile istoriei totuși se învață, iar cotonogirile de altădată pot fi evitate și transferate într-un domeniu al negocierilor și cooperării sub umbrela NATO. Anume Organizația Nord-Atlantică a fost cea care în mod expres a condiționat intrarea Ungariei în organizație de necesitatea recunoașterii frontierelor slovace și românești, fapt care s-a realizat, deși chinuitor pentru societatea maghiară, în anul 1997, cu doi ani înainte de accederea sa în NATO. Polonia a semnat acorduri de recunoaștere a integrității teritoriale cu Ucraina și Lituania, lăsând doar în manualele școlare referirea la comunitatea lor istorică. La rândul său, România a fost nevoită să semneze un acord similar cu Ucraina, prin care în mod oficial renunța la pretențiile sale asupra nordului Bucovinei și sudului Basarabiei, deși în mod paradoxal și nu lipsit de semnificație, statul român n-a fost impus să semneze același acord cu Republica Moldova.

Diferendul lingvistic și etnic dintre Bulgaria și Macedonia s-a soldat amiabil în anul 1999, când guvernul de la Sofia, în contextul aspirațiilor de integrare euroatlantică, a recunoscut în mod oficial existența limbii și identității macedonene și dreptul la existență a Macedoniei. Chiar dacă la acest capitol Grecia este mai puțin flexibilă, contestând dreptul la folosirea denumirii Macedonia, perspectiva de aderare a acestui stat la NATO este în mare parte previzibilă, iar contextul de colaborare în cadrul organizației va face uitat în timp acest lucru.

Într-un cuvânt, principiile de constituire a Organizației Atlanticului de Nord și experiențele comune din interiorul său au constituit o ambianță favorabilă pentru armonizarea animozităților istorice dintre statele europene, unele din ele până la acel moment imposibil de remediat, iar acest fapt trebuie luat în considerare când ne gândim la perspectivele extinderii NATO asupra altor regiuni în tensiune și cu memorie istorică conflictuală.