Editorial

NATO și Republica Moldova (IX). Securitatea umană

Vorbeam în editorialul precedent cu referire la Rusia, că moștenirea sa istorică, realităţile economice şi politice existente acolo nu au contribuit la creşterea valorii vieţii umane, care în Occident sunt un tot întreg cu preocupările politice, economice, succesul medicinei şi a sistemului de asigurare medicală, fapt ce determină priorităţile sociale şi individuale ale statului. Unul din cele mai importante aspecte ale acestei dimensiuni de securitate ține de securitatea umană, o noțiune complexă, cu varii implicații de structurare a priorităților sistemului militaro-politic al lumii occidentale. Pornind de la premisa că am dezvoltat deja problematica avantajelor aflării într-un spațiu de securitate euroatlantic, voi reveni în continuare la o tematică mai puțin cunoscută a dimensiunii de securitate NATO, cu referire la securitatea umană, dimensiunea supremă în modelarea priorităților acestei construcții.

Securitatea umană – între teorie și practică

De la adoptarea și proclamarea Declarației Universale a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948), comunitatea internațională a dezvoltat un întreg cadru normativ și instituțional pentru promovarea și protecția drepturilor omului, în baza afirmării demnității inerente și drepturilor egale și inalienabile ale tuturor oamenilor ca fundament al „libertății, justiției și păcii în lume”. Prin Declarația de la Viena și Programul de Acțiune adoptate la Conferința Mondială a Drepturilor Omului (25 iunie 1993) au fost stabilite punțile de legătură între Declarația Universală a Drepturilor Omului și restul instrumentelor în materie, plasând persoana umană ca subiect central al drepturilor omului și al libertăților fundamentale.

În anul 1994, Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare a publicat „Raportul anual asupra dezvoltării umane”, document considerat actul de naștere a noțiunii de securitate umană, model conceptual ce a cunoscut ulterior ample dezvoltări, definitorii pentru o nouă paradigmă a securității, care venea să întregească conceptual și practic dimensiunea de protecție a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. În mod concret, conceptul de securitate umană înglobează în sine trei dimensiuni complementare: 1. Absența fricii – care se referă la protejarea indivizilor de conflicte violente, asociate cu sărăcia, lipsa capacităților statale de suport și a altor forme de inechitate (responsabilitatea de a proteja); 2. Absența nevoilor – reprezintă o abordare holistică a rezolvării necesităților umane legate de foamete, boli, dezastre naturale, care afectează mult mai mulți oameni decât conflictele violente; 3. Libertatea de a trăi în demnitate – care constituie fundamentul existenței umane în dimensiunea sa socială. Libertatea de a trăi în demnitate corespunde beneficiului accesului la drepturi civile și politice cum ar fi dreptul inerent la viață, nesupunerea la tortură sau acte de cruzime, la arest sau detenție ilegală, dreptul la prezumția de nevinovăție, la un proces rapid și corect, dreptul la liber sufragiu, la intimitate, la libertatea de expresie, asociere și întrunire. Această libertate cuprinde și drepturile economice, sociale și culturale – dreptul la hrană, sănătate, educație și protecție socială, dreptul la muncă, dreptul de a participa la viața culturală a comunității. Demnitatea ca dimensiune a trăirii presupune absența oricărei forme de derivare ca foametea, incapacitatea, dizabilitatea și boala, capacitatea de a se proteja de orice formă de discriminare, abuz sau nedreptate.
Amenințări și riscuri la adresa securității umane

Din totalitatea provocărilor la adresa securității umane, pe care ar trebui să le cunoaștem cu toții ca indivizi și să le conștientizăm la nivelul politicilor de stat, putem desprinde trei categorii: A. amenințări directe, cum ar fi moartea violentă sau incapacitatea (victimele unor crime violente, criminalitatea asupra femeilor și copiilor, terorismul, revoltele, pogromurile, genocidul, torturarea și uciderea dizidenților, victimele de război); dezumanizarea (sclavia, răpirea, arestarea oponenților politici etc.); droguri (dependența de stupefiante, traficul ilegal); discriminarea (legislația discriminatorie, practicile împotriva minorităților, subminarea instituțiilor politice); disputele internaționale (tensiunile și crizele între state); armamentul de distrugere în masă (proliferarea armelor de distrugere în masă). B. amenințări indirecte, de genul privațiuni manifestate la nivelul nevoilor umane de bază (hrană, apă, îngrijire medicală de bază, educație primară); maladiile (rata de apariție a bolilor și morbidității care amenință viața); subdezvoltarea (nivelul scăzut al PIB/locuitor, creșterea lentă a PIB-ului, inflația, șomajul, inegalitatea, sărăcia etc.); dislocarea de populație (refugiații și migrația); degradarea mediului înconjurător. C. noi riscuri sistemice, care comportă globalizarea (fragmentarea și integrarea, localizarea și internaționalizarea, centralizarea și descentralizarea, efectul de „domino”, contagiunea și efectul multiplicator al fisurilor de sistem); terorismul contemporan (victimele umane inerente, atacurile asupra infrastructurii critice – petrol, gaze naturale, apă, sistemul bancar și financiar etc., inducerea insecurității la nivel structural, funcțional sau psiho-cultural); amenințări la adresa securității politice (natura regimului politic, conflictul inter-statal-nerecunoașterea internațională a unui stat, intervențiile politice specifice ale unui stat în afacerile interne ale altui stat, propaganda ostilă, sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale, crearea de grupări ostile statului național etc.); amenințarea la adresa securității culturale (decalajele culturale ce provoacă fenomene de diluare a orizonturilor culturilor cu un suport uman redus, provocând percepția unei tendințe expansioniste a culturilor ce beneficiază de promovare și atractivitate); amenințări la adresa securității sociale, economice și militare; crima organizată, traficul de persoane, droguri, armament și materiale strategice; amenințări la securitatea mediului și securitatea de mediu; amenințări de natură informațională; amenințări cu privire la securitatea alimentară (accesul la resurse vitale – hrană, apă).

Securitatea umană în doctrina și practica NATO: perspective pentru R. Moldova

Gândirea strategică în NATO a evoluat gradual, raportându-se la realitățile de securitate și la riscurile și amenințările specifice unor perioade de referință distincte. Dacă pentru perioada între 1949 și 1991, sub spectrul amenințării comuniste, strategia NATO a fost caracterizată de concentrarea pe apărare și prevenire, sfârșitul Războiului Rece a adus o abordare mai generoasă a aspectelor legate de cooperare și securitate asociate acestora. După deschiderea din 1991, Conceptul Strategic al NATO din 1999 a definit scopul principal al Alianței ca fiind salvgardarea libertății și securității membrilor săi prin mijloace politice și militare, promovarea valorilor democrației, a drepturilor omului și primatul legii, precum și contribuirea la pacea și stabilitatea întregii regiuni euroatlantice.

În condițiile în care asistăm la proliferarea riscurilor și amenințărilor la adresa umanității, abordarea strategică a NATO ajunge să se bazeze tot mai mult pe o definiție cuprinzătoare a securității, care – pe lângă dimensiunea de apărare – recunoaște importanța factorilor politici, economici, sociali și de mediu, aflați într-o permanentă evoluție.

Acest lucru se regăsește plenar în noul Concept Strategic al Alianței Nord-Atlantice, adoptat la Summitul de la Lisabona din noiembrie 2010, care cuprinde câteva aspecte cheie ale perspectivelor de securitate în percepția NATO: apărarea colectivă (prezervarea unui spațiu caracterizat de un nivel ridicat de securitate umană, o comunitate de valori bazată pe principiile libertății individuale, democrației, drepturilor omului și statului de drept); domeniul nuclear (forțele nucleare oferă „garanția supremă” a securității Alianței); apărarea antirachetă (capacitatea de a se apăra împotriva unui atac cu rachete este unul din elementele centrale ale apărării sale); parteneriatele (parteneriatele cu alte state sunt privite ca o contribuție la „consolidarea securității internaționale, la apărarea valorilor NATO, la operațiunile sale, precum și la pregătirea țărilor pentru aderare”); gestionarea crizelor (crizele și conflictele din afara spațiului NATO sunt privite de către organizație ca o amenințare directă împotriva teritoriului și populației sale, angajându-se ca, în limitele posibilităților și necesității, să intervină în sensul prevenirii și gestionării situațiilor de criză, să participe la stabilizarea situației post-conflict și să sprijine reconstrucția zonelor afectate); terorismul și traficul ilegal (considerat ca o amenințare directă la adresa statelor Alianței); atacurile cibernetice (dezvoltarea capacității de a preveni și detecta atacurile cibernetice); securitatea energetică (protecția infrastructurilor energetice, zonelor de tranzit critice).
Unul din pilonii cei mai importanți ai aspectului de securitate umană în cadrul NATO este cooperarea dintre civili și militari, concretizată în doctrina CIMIC a Alianței (Civil-Military Cooperation), care scoate în evidență trei sarcini esențiale și anume legătura dintre civili și militari, sprijinirea mediului civil și suportul forței. Aceste efecte au putut fi vizibile în diferite ipostaze de angajament ale NATO, de la Bosnia la Afganistan și Irak, conceptul de securitate umană reunind câmpuri tradiționale distincte ale politicii și analizei, pe de o parte, umanitarismul și dezvoltarea, iar pe de altă parte, securitatea internațională.

Un aspect deosebit de relevant pentru cazul transnistrean este capacitatea NATO de a-și asuma responsabilități legate de nevoia societăților aflate în situație de critică, în care componenta de securitate umană este dominantă, operațiunile de stabilizare și reconstrucție reflectând un algoritm de acțiune strâns legat de nevoile stringente ale comunității, ierarhizarea importanței acestora vizând:
– Stabilirea unui mediu de siguranță și asigurarea libertății de mișcare (o primă instanță a eliberării de frică);
– Restaurarea securității publice prin restabilirea legii și ordinii (consolidarea premiselor eliberării de frică);
– Sprijinirea restabilirii serviciilor publice de bază și a infrastructurii (o primă instanță a eliberării de nevoi);
– Facilitarea fluxurilor (civile) de ajutor umanitar;
– Sprijinirea premiselor de realizare a guvernanței pe termen lung și întâmpinarea nevoilor de dezvoltare (asigurarea sustenabilității proiectului eliberării de frică, reforma sistemului de securitate, acțiuni de dezarmare, demobilizare și reintegrare);
– Sprijinirea instituțiilor politice și a infrastructurii civile și economice, adică crearea bazei sustenabilității eliberării de nevoi și gestionarea libertății de a trăi în demnitate.

Dacă ONU se manifestă consecvent în acest context prin abordarea holistică a întregului spectru de problematici ce privesc securitatea umană, în virtutea inițiativei dezvoltării și promovării acestui concept, NATO își leagă caracteristicile funcționale de adaptări ad-hoc la mediul operațional, iar prin asta devine un garant al securității umane în context regional și global.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.