– Probabil mi se trage de la debutul meu actoricesc la Teatrul „E. Ionesco” – un teatru cândva nonconformist, care s-a manifestat tumultuos în peisajul teatral chişinăuian al deceniului 9. Doream să depăşim limitele teatrului realist ultrapracticat şi să explorăm noi zone, noi curente teatrale – teatrul absurdului, metaforic, impresionist… Unii până acum mă asociază cu acea trupă, deşi nu mai sunt la Ionesco din 1997. Adesea îmi reveneau mizanscene în care trebuia să mă manifest rebel, neconvenţional. De exemplu, eroina mea din „Unchiul Vanea”, pentru a se asocia cu lumea bulversată din casa lui Voiniţki sau din universul ei sufletesc, era voit plasată în fotoliu într-o poziţie răsturnată. O altă eroină cehoviană pentru a-şi domoli jarul pasiunilor sentimentale se scufunda cu posteriorul într-o găleată… Alte posibile cauze ar putea fi temperamentul meu, tipul meu de personalitate, îndrăzneala de care nu duc lipsă… uneori.
– În ce măsură Teatrul „Eugene Ionesco” v-a marcat, ca actriţă?
– Îi datorez afirmarea şi creşterea mea… până la o anumită etapă. Nu am zis-o nicăieri: Ionesco a fost perioada unde am trăit şi am contribuit la crearea unei atmosfere de haz care s-a dovedit a fi creativă şi stimulativă artistic pentru toată trupa, haz (umor), pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri! Se datora vârstei, emulaţiei începătorului, dramului de nebunie inocentă, întreţinută cu antren de absolut fiecare membru al trupei, un entuziasm generalizat de un nou început, aspiraţii spirituale şi stilistice noi. Până şi lucrătorii de scenă sau portarii nu erau lipsiţi de o oarecare exuberanţă şi o notă de pitoresc. Într-un cuvânt, asupra tuturor plana un damf absurd-ionescian.
– Mă întreb însă de ce acea feerie de la început nu a durat mai mult? De ce s-au scufundat şi continuă să se scufunde atâtea corăbii de creaţie? De ce se distrug mari şi prestigioase echipe, tocmai atunci când sunt pe val?
– Delicate întrebări. Mi-e greu să vorbesc despre alte trupe şi formaţii artistice care au naufragiat în ultimii 20-30 de ani. Face parte din dialectica vieţii… doar cunoaştem predicţii de longevitate pentru un colectiv sau… o familie. Se vehiculează cum că un organism artistic poate rezista fără probleme şapte ani, cam la fel şi o familie. Dar ştim şi cazuri de reconstituire sau resuscitare a lor: formaţia „Phoenix”, precum şi Val Butnaru, în aceeaşi calitate de director general.
Naufragiul s-a produs din mai multe cauze. Iertaţi-mi aspectul mercantil al problemei pe care îl voi aduce aici. În tinereţe suntem toţi egali şi uniţi de idealuri, de acelaşi crez. Cu timpul, viaţa merge înainte şi, treptat, se reliefează individualităţile artistice, iar odată cu acestea şi frustrările de ordin material, tot felul de invidii, care erodează solidaritatea, coeziunea iniţială. Cum spuneau anticii – Divide et impera! (Dezbină şi stăpânește!). Îmi amintesc cum se pregătea premiera spectacolului „Iosif şi amanta sa”, când a trebuit câteva nopţi să dormim în teatru şi pe la trei să începem ultimul şnur ca dimineaţă să mergem acasă. Într-una din acele dimineţi, în drum spre casă l-am întâlnit pe soţul meu, care pleca la serviciu. Era 7 dimineaţa. Veneam cu colegii de la teatru şi Nicu ne-a întrebat în glumă: „Încotro? Acasa?! De ce aşa de devreme?”. Era ceva frumos în acel mod al nostru de a trăi şi a crea fără a privi la ceas… Eram plini de entuziasm, mâncam teatru pe pâine. Mai târziu, când cineva din conducerea teatrului se bucura de notorietate internaţională şi pleca departe de casă, noi ne bucuram şi îi împărtăşeam acele realizări. Dar nu puteam ignora faptul că tot în acelaşi timp noi nu aveam de lucru. Încet-încet spiritul rebel incendia toată trupa…
– În 1997 aţi părăsit trupa ionesciană. Cum aţi plecat de acolo?
– Cu flori… Martorii oculari ştiu cât de bizar şi stupid a fost „cazul floral”.
– Ce a urmat după?
– Am fost invitată la Teatrul Naţional la rolul central în spectacolul care se relua la acea vreme „Cumetrele” în regia lui Petre Bokor. M-a invitat directorul Naţionalului de atunci, Vitalie Cărăuş, notificând că doar eu pot să preiau acea partitură. Şi în acelaşi timp am acceptat oferta lui Boris Focşa, de la „Luceafărul”, pentru rolul Cleopatrei Lvovna în spectacolul „Înţeleptul” de Ostrovski. Venise perioada economiei de piaţă, a contractelor de muncă şi mă simţeam împlinită, distribuită plenar dincolo de TEI. Începusem activitatea didactică, iar ea îmi aducea bucurii enorme. Am „pierdut” o trupă, dar am regăsit două în schimb sau chiar trei, având în vedere Catedra arta actorului, a cărei şef urma să devin. Era fantastic! Continuam să descopăr lumea şi colegii, regretând uneori că am trăit mult timp separată de adevărata viață teatrală de la noi, cu toate bunele și mai puţin bunele ei momente. Trăisem într-o găoace, am fiert prea mult timp „în propriul suc”, crezându-ne „buricul pământului”. Descopeream, de fapt, adevărata lume teatrală, pestriţă, multicoloră, surprinzătoare şi complexă. Viaţa continua, uitasem de condiţia de sclav din fosta feudă, îmi desfăceam aripile, lucrul cu studenţii mi-a sporit gustul pentru regie şi venise o altă etapă frumoasă în viaţa mea – în 2000 m-am lansat ca regizor.
Foto: Ramin Mazur
– De ce nu creaţi un teatru propriu, mai ales că aveţi studenţi-actori – un nucleu potrivit? Cu timpul s-ar găsi oameni care să vă susţină în acest sens…
– Aş fi bucuroasă să cunosc telefonul acestor oameni… Nu sunteţi singura persoană care îmi sugerează să creez un teatru. L-am şi format. Se numeşte Teatrul Studio Master Class. Un titlu care reprezintă o simbioză dintre noţiunea de student, atelier, profesor, studio, performanţă. Avem toate elementele lui constitutive, chiar şi un mic repertoriu – sunt spectacolele făcute „de” şi „cu” studenţii catedrei. Ideea este că spectacolele studenţeşti de la facultate sunt perisabile, efemere. Se munceşte mult, se investeşte un enorm potenţial artistic şi fizic, se joacă de câteva ori în preajma licenţei, după care mor. Niciun director de teatru nu a venit să pună la dispoziţie un spaţiu de joc. Şi atunci mi-am zis: „Hai să fiu eu acel director, cu toate costurile şi complicaţiile pe care trebuie să le suport”. Deocamdată nu am niciun fel de avantaje materiale personale, dar am un mare câştig spiritual, moral, de care sunt mândră.
– Poate cu timpul Ministerul Culturii sau cel al Tineretului va găsi o sală pentru nişte tineri dornici să facă teatru? Iată apar nişte actori tineri în RM şi trebuie urgent asiguraţi cu o scenă…
– Privesc la aceşti studenţi ai mei şi văd cum ei nu-şi imaginează că va trebui să se despartă. I-am preluat imediat după acel 7 aprilie 2009, şi chiar atunci, în zilele când îi selectam, aflându-mă în comisia de admitere, simţeam că au venit cu un suflu proaspăt, că au curaj şi independenţă în gândire, în atitudini. „Sunt copiii evenimentelor lui 7 aprilie” – ne tot ziceam -, parcă veneau direct de pe baricade… Mă impresionează optica lor teatrală, spontaneitatea, curajul cu care îşi exprimă opiniile, uneori imprevizibile, incomode, dar absolut admirabile!
– Aveţi un fiu – cu ce bucurii v-a răsfăţat în ultimul timp?
– Ciprian e un copil de aur. E stabilit la Timişoara. Este persoana de care mereu mi-e dor şi totdeauna îmi lipseşte. Este un om-orchestră pentru mine: copilul meu, prietenul meu, consultantul meu, avocatul meu, judecătorul meu, dex-ul meu, translatorul meu. Îi place să înveţe, cunoaşte mai multe limbi, a făcut şi un pic de teatru, a studiat independent ghitara, adoră călătoriile. A absolvit Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Filozofie, Ştiinţe şi Ştiinţe ale Comunicării, a făcut şi un Master în domeniul artelor, a organizat şi câteva festivaluri de teatru. Are o doză de artistism, dar nu numai de la mine, ci şi de la taică-său – o fire extrem de dotată spiritual, excentrică. Noutatea din vara asta, care m-a emoţionat, a fost că în acest an a devenit student la Medicină. A fost al 4-lea în listă ca rezultat, fiind apreciat cu 9,86 – o notă foarte înaltă.
– De ce aţi divorţat?
– Sunteţi prima jurnalistă care mă întreabă asemenea lucruri. La o anumită etapă a vieţii de familie nu am putut să trec peste nişte lucruri… Dar avem o relaţie sănătoasă, de comunicare, de prietenie. Separându-ne, ne-am zis: noi doi avem un contract – să-l creştem pe Ciprian. Şi iată că de atunci pe parcursul anilor punem umărul şi suportul la contractul acela…
– Ce nu i-aţi putea ierta unui bărbat?
– Se poate deduce… Am montat Medeea, am vrut să joc Medeea…
– De obicei, oamenii se tem de singurătate…
– Iar eu mă tem să pierd singurătatea. Poate nu-mi stă bine să afirm, dar ţin foarte mult la confortul meu, de fapt, mi-am educat confortul de a fi singură. Uneori sunt întrebată: nu te plictiseşti? Cum să te plictiseşti cu atâtea cărţi în jur, cu o activitate de profesor, poate nu foarte apreciată, dar totuşi nobilă, cu proiectele care roiesc în capul meu, cu mii şi mii de activităţi pe care le desfăşor pe parcursul zilei, care uneori se spulberă cât ai zice „ţuşti”! Iubesc libertatea, independenţa, ador singurătatea şi niciodată nu mă plictisesc… Vara îmi rezerv două săptămâni pentru călătorii în diverse ţări, încercând să mă familiarizez cu geniul uman, care este un continuu miracol al vieţii, faţă de care multe altele din cotidian par bagatele şi derizorii…
Timpul Suplimentul Femeia
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
