Nevoia de schimbare a găgăuzilor noștri

Acțiunea, parte din programul mai vast UE Vine la Tine Acasă!, a pornit de la o premisă simplă, respectiv că problemele trebuie să fie rezolvate acolo unde acestea sunt mai grave. Bineînțeles, nu ne putem iluziona acum, post-eveniment, că am rezolvat cine știe ce probleme, dar un pas înainte tot am făcut. Rareori se întâmplă ca un ONG să organizeze o dezbatere publică în regiune și cu atât mai mult ca experți și oficiali din România să calce pe acele pământuri și să discute liber cu acei oameni, cu sau fără traducător. Iar pentru că acțiunea a fost una reușită, ne vom continua demersurile, mergând și în alte localități din regiune.

Recunosc, fiind sub influența mass-mediei, a diverselor persoane publice și a imaginii pe care ne-am creat-o cu toții de când eram mici, privind comportamentele și aspirațiile concetățenilor noștri de origine găgăuză, aveam anumite îngrijorări înainte de eveniment. Nu puteam să uit, de exemplu, cum, în 2009, când proiectam filmul „Adevărul despre 7 aprilie” în centrul Chișinăului, doi indivizi mi-au călcat în picioare laptopul personal. Câțiva prieteni i-au prins atunci, deferindu-i poliției, dar apoi au dispărut în ceață cu toții. E drept că nici n-aveam alte așteptări, pentru că la guvernare încă mai erau brutele comuniste.

Acum, însă, a fost altfel. Nici vorbă de atentate de acest fel și nici măcar de critici sau insulte. Totul a decurs în cei mai rezonabili termeni, iar invitații au avut cu cine discuta de la început până la capăt pe parcursul a trei ore. Iată cum, așadar, o acțiune publică dintr-o zonă pe care majoritatea dintre noi o evităm, s-a desfășurat în condiții mai sigure decât în centrul capitalei noastre, în prezent liberale și democratice, dar atunci comuniste și triste.

Spun asta exagerând, într-adevăr, pentru că după aceea am organizat o mulțime de alte acțiuni publice și n-a pățit nimeni nimic. Dar faptul că acum cinci ani în centrul Chișinăului se întâmplau asemenea lucruri, alături de multe altele la fel de dubioase, iar astăzi ne simțim cu toții mai în siguranță, mă face să cred că orice altă regiune din republică poate urma aceeași cale. Cine credea, până în 2009, că se poate trăi altfel la noi acasă? Cine își imagina că vom circula liber în UE, că vom avea drumuri cu șase benzi „ca oglinda”, sau că agricultorii vor întoarce cinci brazde deodată cu niște tractoare nou-nouțe, care le vor face pe bătrânele MTZ-uri să arate ca niște grămezi de fiare vechi?
Contextualizând toate aceste lucruri, dar și văzând interesul și deschiderea găgăuzilor față de un nou mod de viață, de UE și nu în ultimul rând, de România (chiar dacă unii nu vorbesc deloc românește, ci doar înțeleg sumar), am acum și mai multă încredere că lucrurile vor evolua acolo în aceeași direcție. În mod evident, deschiderea nu poate veni dacă ești supus zilnic manipulărilor și amenințărilor. Iar unii dintre locuitorii regiunii rămân și acum victime ale acestor fenomene dirijate de Kremlin și executate de actualii lideri regionali. Dar cum rămâne cu ceilalți? Avem dreptul să uităm de ei? Din impresiile noastre, aceștia nu sunt cu nimic mai prejos, din orice punct de vedere, față de chișinăuieni, orheieni, sau orice alți concetățeni de ai lor. Sunt însă deosebiți, dintr-un punct de vedere esențial: accesul mai redus la resurse, informații, alternative și șanse.

Toate guvernările pe care le-a avut R. Moldova independentă până acum au ignorat regiunea, complăcându-se într-o lene instituțională care a adâncit treptat prăpastia dintre concetățeni. Nu cred că a existat rea-voință, ci mai degrabă comoditate și iresponsabilitate. Nici n-ar trebui să ne mire, așadar, că resentimentele localnicilor sunt pe măsura atitudinii liderilor de la Chișinău. Nu e vorba numai de diferențele culturale, care sunt, de fapt, un avantaj al statului nostru și al acestei părți a Europei, ci de diferențele de etape. Găgăuzii trebuie ajutați să ajungă restul republicii din urmă, să ardă niște etape, chiar. Acest lucru se poate face doar prin integrare, fie aceasta națională sau europeană. Iar integrarea se face doar prin dialog și prin oferirea de șanse. Necesitățile lor reale, ale majorității, nu cele dictate de unii sau alții, trebuie soluționate.

Desigur, este posibil ca primii pași să fie respinși. Și au fost respinși, pentru că au fost abordați exclusiv liderii regionali, care au mai multă treabă cu Kremlinul, decât cu propriul lor popor. Dar nu avem voie să ne oprim, iar statul R. Moldova trebuie să tragă concluzii și să meargă mai departe, preocupându-se de integrarea locuitorilor regiunii, de propriii săi cetățeni. La ce să te aștepți de la găgăuzi, dacă aceștia n-au nici o școală în limba lor, sunt rusificați de mici, iar limba română de stat o învață timp de 12 ani, trei ore pe săptămână, iar la facultate doar două ore pe săptămână, pe parcursul primului semestru? Unii dintre tinerii de acolo au ajuns să facă ore private de română, în timp ce guvernanții se plâng că găgăuzii sunt izolați. Sunt multe de schimbat, așadar, iar statul n-ar trebui să aștepte ca Uniunea Europeană să o facă în locul său. Cu toate că sunt șanse mari ca să ajungem și acolo.