Nicolae Negru: Despre independență de „Ziua Independenței”

Semne diacritice

Ieri, de Ziua Independenței, ar fi fost cazul să vorbim despre independență. Nu atât cum am obținut-o, ci cum o asigurăm și o apărăm.

În timp ce independența ucraineană este supusă unor grele, tragice încercări, noi ce facem? Faptul că le exprimăm recunoștință ucrainenilor pentru că apără și libertatea noastră nu ne scutește de obligația patriotică față de Republica Moldova. Care sunt acțiunile noastre concrete pentru consolidarea independenței? Dacă ucrainenii nu ar fi rezistat invaziei ruse, noi cum procedam? Ieșeam în fața tancurilor rusești cu flori? Sondajele arată că o treime din cetățeni sunt dispuși să-și apere libertatea cu arma în mână, dar e pregătit statul să-i asigure cu cele necesare apărării?, scrie Nicolae Negru într-un editorial pentru Ziarul Național.

Independența ne-a fost dăruită, a căzut ca o pară mălăiață în gura lui nătăfleață, spun unii din dispreț, cărora ziua de 27 august 1991 le provoacă amintiri neplăcute, dureri de cap. Nu e chiar așa. Pentru independență s-a luptat, s-a vărsat și sânge. Dar e adevărat că cea mai mare parte din elita noastră a fost luată prin surprindere, nu a avut viziune, nu a gândit o strategie prin care să pună la adăpost Republica Moldova de revanșismul rus. Spre deosebire de Țările Baltice, care, odată cu proclamarea independenței, și-au stabilit drept obiectiv intrarea în NATO, clasa noastră politică s-a lăsat amăgită de ideea „neutralității”, deși intențiile Moscovei de refacere a URSS s-au văzut deja în perioada lui Elțin.

Desigur, realitatea este mult mai complexă, nu e suficient doar să-ți dorești ceva, după cum se vede în cazul Ucrainei. Ca și în Țările Baltice, primul președinte ucrainean Leonid Kravciuk a pus problema intrării în NATO odată cu obținerea independenței. Dar Europa a reacționat altfel, decât în cazul balticilor, mai mult dispusă să menajeze sentimentele imperiale ale Rusiei decât suveranitatea Ucrainei. În 2008, la summitul NATO de la București, Germania și Franța s-au opus cu vehemență admiterii Ucrainei (și Georgiei), însă clasa politică ucraineană poate măcar spune că și-a făcut datoria, că a încercat, dar nu a reușit din cauza lipsei de viziune a Occidentului, a incapacității Europei de a descifra planurile imperiale ale Rusiei. Această incapacitate l-a încurajat pe Putin să invadeze statul vecin, să atace poporul ucrainean „frățesc”.

Experiența tragică a ucrainenilor, care, spre deosebire de noi, au avut viziune, dar nu au avut noroc, ne spune că NATO este singura soluție la agresiunea rusă, că aflându-ne în afara umbrelei NATO provocăm nostalgia „măreției” și pofta de teritorii străine a Rusiei.

Pe de cealaltă parte, în mod ciudat, aproape enigmatic, timp de treizeci de ani la Chișinău nu se pot coagula niște forțe politice care să pledeze neabătut pentru aderarea la NATO fie direct, fie prin reunirea cu România, politicienii justificându-se că nu vor fi înțeleși de majoritatea cetățenilor. S-a format un cerc vicios: politicienii nu vorbesc despre NATO, ca să placă alegătorilor, iar alegătorii nu vor să audă despre NATO, atitudinea lor față de această organizație rămâne cea veche, formată de propaganda sovietică, fiindcă politicienii nu le vorbesc despre adevăratul NATO.

Ziua Independenței unui stat te duce imediat cu gândul la statul de la care s-au rupt, s-au eliberat, pe care l-au părăsit cetățenii statului ce și-a proclamat independența. Venind la putere în 2001, Voronin a schimbat denumirea sărbătorii din „Ziua Independenței” în „Ziua Republicii”, vrând să camufleze faptul că cetățenii Republicii Moldova s-au eliberat de draga lui Uniune Sovietică, pe care Putin încearcă acum să o ridice din morți, să o reconstruiască pe oasele sutelor de mii de oameni, ucrainenei și ruși, sacrificați de el în războiul declanșat la 24 februarie 2022.

Acesta este, de fapt, rostul independenței: să ne protejăm de agresiunea Rusiei, de război, să fim liberi să ne hotărâm „prezentul și viitorul, fără niciun amestec din afară”, din partea Rusiei în primul rând, „în conformitate cu idealurile și năzuințele sfinte ale poporului în spațiul istoric și etnic al devenirii noastre naționale”, așa cum e prevăzut în Declarația de Independență. Din punct de vedere politic, încă nu a fost sudată ruptura de pe Prut a spațiului „istoric și etnic” în care ne-am format ca neam, până la înlăturarea consecințelor pactului Molotov-Ribbentrop mai este, dar la 27 august 1991 s-a făcut cu certitudine un pas în această direcție. Să nu batem pasul pe loc, să nu pierdem timpul. La 24.02.2022, s-a văzut că istoria ne-a dat o șansă care ar fi putut să fie ultima…