Ieri a fost ziua de nastere a lui Nicolae Sulac. Ca de obicei, am vrut sa-l sun, sa-i spun „Buna dimineata!” si sa-l felicit cu ocazia zilei de nastere. De sase ani repet acelasi gest, dar Sulac nu-mi raspunde. A plecat si a ramas singur in fata lui Dumnezeu. Dar si aici, pe pamant, sau in mormant, el e la fel de singur. Astazi, la sase ani de la trecerea sa la cele vesnice, putini isi mai amintesc de el. Marele rapsod chiar imi spunea o data: „Ca sa fii recunoscut in R. Moldova, trebuie ori sa mori, ori sa fugi peste hotare”. El, insa, a plecat in ceruri. Si-a luat doina de jale si marea tristete ca, inainte de moarte, Voronin n-a vrut sa-i majoreze pensia.
Ieri, la mormantul sau din Cimitirul Central de pe strada Armeneasca din Chisinau, au fost doar vreo cativa oameni. Printre ei – Nicolae Botgros. Maestrul a spus trist ca noi, moldovenii, uituci din fire, venim la cimitir doar in ziua in care a fost inmormantat cineva sau la ziua de nastere, dar si atunci ne plangem de nevoile noastre. Mioritici fiind, am uitat cu desavarsire de Nicolae Sulac. Ne-am dorit un monument din banii poporului, dar inca nu-l avem, pentru ca Ministerul Culturii nu-i gaseste un loc. Am promis sa-i editam CD-uri, dar n-am facut-o. Sulac ne priveste din ceruri si parca ne dojeneste: „Fratilor, aveti grija de voi!”. Dar noi de dansul?
Uitarea de Nicolae Sulac ne doare pana la lacrimi. Azi, el ar fi implinit 73 de ani…
