Am citit pe blogul poetei (e vorba de Aurelia Borzin) o continuare a polemicii, în care s-au antrenat mai mulţi cititori. În aceeaşi manieră de polemică leneşă, cvasipoetică-cvasifilosofică am citit un text, scris într-o formulă parabolică, în care Andrei Burac îşi clasicizează-cristalizează argumentele. Şi le construieşte pe o metaforă frumoasă, a scoicii şi a firului de nisip. Uitând cât de periculoase sunt nisipurile mişcătoare şi cât de efemere sunt… castelele în Spania.
Iată şi metafora propriu-zisă: „Talentul poate fi asemănat cu o scoică. Dar fără un fir de nisip în interiorul ei nu se poate naşte perla. Nu orice scoică poate produce o perlă. Doar scoicile blestemate de-a purta în soma lor un bob de nisip”. Urmează, ceva mai jos, o explicaţie: „Dacă n-ar fi firul de nisip (suferinţele, nu neapărat şi cele trupeşti), nu s-ar naşte NICI perla”.
Ştiind că Andrei Burac e un cititor al prezentei rubrici (şi fiind sătul de polemiştii agresivi, care nici măcar nu citesc opiniile „adversarului”), îmi propun să joc pe terenul scriitorului, conform regulilor lui. Aşadar, talentul sau omul de creaţie = scoica; suferinţele = firul de nisip; creaţia = perla născută din firul de nisip, purtat ca sarcină, în uterul scoicii, timpul necesar. Fără să-mi propun asta, iată că am sugerat încă o metaforă.
Dacă mergem strict pe metafora lui Andrei Burac, vom fi de acord că „multe scoici sunt… dar puţine rod (în lume) o să poarte” şi că vor naşte perle… doar cele care vor purta în sine suferinţa (firul de nisip). Frumos şi… cu aluzie directă la metafora florii din poezia marelui nostru romantic. Mi-e foarte limpede, invocându-l aici, indirect, pe Eminescu, şi uşor să deduc de unde se iau multe dintre prejudecăţile noastre: din opiniile polemice construite metaforic. Or, într-o manieră comodă şi fără riscuri, fiecare cititor poate să-şi tragă jăraticul necesar la turta argumentului propriu.
Dacă mergem pe firul metaforei până în pânzele albe, ajungem şi la altă concluzie: nu numai scoica nu poate rămâne gravidă de perla creaţiei fără firul de nisip, ci şi nisipul (durerea) poate să rămână pe plaja pustie ori poate fi spălat de valuri şi dus în anonimitate, dacă nu i se nimereşte în cale o scoică, deschisă spre acest… fir de durere. Altfel spus, fără cutia de rezonanţă care este scoica (poetul), durerea nu poate obţine dimensiunea artistică a perlei.
Iar, ca să fiu rău de tot, în cazul în care scoica şi firul de nisip se ignoră reciproc, un fir de nisip chiar nu-i bun la nimic. Pe când o scoică, fie şi manieristă (m-am mirat că un scriitor profesionist ca A. Burac construieşte o antonimie între „creatorul adevărat” şi „manierist”), poate fi frumoasă în sine, poate sugera un stil (barocul chiar de la „scoică” se trage)… Iar adusă la ureche, scoica (fie şi una stearpă, dar de configuraţia „artistică” necesară!) poate să ne facă să auzim, de exemplu, vuietul mării îndepărtate…
Un fir de nisip poate asta?
Mircea V. Ciobanu
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
