Deschide, mândruță, ușa/

Că răsare Găinușa…
Cer adânc de vară, o lună parcă scoasă din strofele poeților romantici își topește untul peste lumea aceasta în tranziție. Din Calea Robilor ce duce spre Europa mai cade câte-o stea peste Moldova mea suverană, iar Găinușa – mama ei de găină scurmătoare astrală! – strălucește, dom ‘le, mai ceva decât Cloșca cu pui, furl(u)ată de ruși și care, cică, s-a pierdut pe undeva prin huceagurile de lângă palatele țărilor de la Sankt Petersburg.

Noaptea răsuflă adânc, cu liniști sleite la gură. Strigoi și vârcolaci se dau huța prin crengile pădurii, dinspre liniile obscure ale orizontului se aude oftat de poet simbolist, înșelat de Muză, zimbri de coarne strălucite, spălate de ploi, au coborât din Stemă și sapă cu copita în întunericul des al statalității ca să dezgroape comori ascunse de tătaro-mongoli, un deputat care și-a părăsit partidul mătură iluziile din fața Fracțiunii, înnegrite de întuneric, iarba crește, producând un zgomot asurzitor, ca deputații care fac interpelări, gem mușchii și lichenii pe tulpinile tolerante ale copacilor de vârsta a treia și numai o orhidee, o gingașă și parazitară orhidee, fostă vedetă TV, își consumă în liniște frumusețea, ruptă egoist de popor și de interesele lui naționale vitale.

Deschide, mândruță, ușa/
Că răsare Găinușa…

Sub penele de aur ale Găinușei, Moldova mea zace într-un somn adânc, ciuruit de cântec de pasăre rătăcită. De pasăre a Libertății, bineînțeles. Apropo, ați mers vreodată singuri pe la o margine de pădure, în miez de noapte cu barbă neagră, pe o cărare neiluminată ca și cartierele model ale lui Ursu, ascultând cum cântecul de pasăre rătăcită – a Libertății! – sfredelește în pânza neagră a întunericului? Păcat… Eu am efectuat o asemenea promenadă acum câteva nopți, împreună cu Pamfil Șeicaru, în semn de protest împotriva conducerii politice de vârf, care a interzis legea gravității universale, dar și a mult-prea-tâmpitei meserii de ziarist ce scrie pe teme politice pe acest tărâm al absurdului. Vă spun: era miez de noapte cu barbă neagră, cărăruia integrării europene era neiluminată (dacă facem abstracție, evident, de untul lunii), pășeam lunecând, ca țara mea spre Strasbourg, un bursuc și o nevăstuică îmi tot tăiau cărarea, și, ca să nu mă rătăcesc, mă țineam tot de Calea Robilor și drept stea călăuzitoare aveam Găinușa care strălucea deasupra capului, ca Steaua care i-a călăuzit pe magi. Și uite, din acest moment, ies din iarba riscantă a metaforelor, mă spăl pe ochi de polenul dulce-amărui al ficțiunilor și reintru în codrul bătut de gânduri al fermecătoarelor noastre realități de pe malurile Bâcului înspumat.

Deschide, mândruță, ușa/
Că răsare Găinușa…

Așadar, în acel miez de noapte, când mă mișcam spre Strasbourg, la acea margine de pădure, Moldova suverană, sub lumina umedă a Găinușei cerești, și-a descoperit taina deșertăciunilor deșarte, a drumurilor care duc spre nicăieri și a nevoii de neredirecționare. Pentru această schimbare de macaz e nevoie de alte nopți, alte Găinușe, alte ciocârlii. Și de alți ziariști. Și iată de ce, la o adică: claritatea și coerența sunt armele profesorilor de geometrie, nu ale unui jurnalist politic din epoca tranziției din Republica Moldova. E nevoie de mai multă fantezie, de răsturnarea tiparelor, deoarece Moldova, repet, e tărâmul absurdului și al haosului, iar din haos nu se iese pe linie dreaptă, trasă din punctul A spre punctul B și care se intersectează într-un loc știut dinainte. (În țara haosului, teoremele enervează și jignesc.) În țara noastră, dacă ați observat, linia care pornește din punctul A nu merge direct spre B, ci cotește brusc în noapte, o ia aiurea prin pădurea plină cu mistere, se ridică sus la cer până la Găinușă și abia de acolo pornește spre punctul B. Nu înainte, bineînțeles, de a intra într-un bar unde o așteaptă un director de firmă ca să-i dea mita promisă. Deci, nu totul e atât de simplu în Moldova suverană și mă sperie comentatorii politici cărora totul le este clar, ca bătrânului dascăl care demonstra că epocile se-nșiră ca mărgelele pe ață.

Deschide, mândruță, ușa
Că răsare Găinușa…

Și mă mai sperie cititorul care ne urmărește cu gura căscată în noapte și ne crede magi aducători de vești biblice pe noi, analfabeți cititori în linii încâlcite și înnodate de un Papură Împărat, cretin notoriu și hoț ordinar și de aceea gestionar de destine din vina noastră și fără voia Celui de Sus. Când acum, câțiva ani, am scris că Dumnezeu a murit, un popă a strâmbat urât și agresiv din nasul lui cu miros de tămâie. Atunci am înțeles că lumea nu operează cu metafore, ci cu linii drepte. Lumea, în general, a devenit pragmatică, și-a pierdut naivitatea feciorelnică, nu înțelege noblețea unui ciocârlan, care-și apără mireasa la duel cu un domn ofițer de la Securitate. De aceea și trăiește amețită de aproximații și intoxicată de iluzii.

Deschide, mândruță, ușa/
Că răsare Găinușa…

În fine, mă enervează la culme cerul morocănos și cu miros de naftalină. Mă luminează însă la față cerul senin, când în miez de noapte vezi cum Găinușa scurmă deasupra Moldovei suverane, înecată în flori și statalitate. E punctul meu de vedere, pe care nu i-l bag pe gât și de aceea ar fi cu totul lipsit de tact dacă cineva ar încerca să polemizeze cu mine pe această chestie. Nu voi trimite acest punct de vedere să fie expertizat la Consiliul Europei, fiindcă am aviz foarte pozitiv de la prietenul meu Urmuz. Un prieten mi-a spus că nici chiar Pamfil Șeicaru nu are prea mult de obiectat vizavi de felul acesta de a scrie. Și asta nu-i suficient, ba chiar mă înaripează, îmi dă noi puteri ca să rezist în presă, îmi face zilele interesante, iar nopțile – de-un farmec plin ce nu-l mai pot pricepe. De aia și mai trec nopțile pe la pădure, îndeosebi, în acele nopți când ciocârlanii ies la plimbare cu ciocârlanii la braț, pardon, la aripă, iar sus-sus, în ceruri, răsare Găinușa deasupra Moldovei noastre suverane.

Deschide, mândruță, ușa/
Că răsare Găinușa…

Ce adâncă, ce frumoasă, ce inepuizabilă în zăcăminte de aur curat, această limbă română, doamnă Găinușă, nu-i așa? Numai să-ți dea Dumnezeu puteri să-i ajungi la rădăcini… Cu o asemenea limbă poți croi un regat în chiar miezul continentului, nu o țărișoară suverană, un tărâm al absurdului, la marginea nopții și a Europei. De ce dar se întâmplă ceea ce se întâmplă?

Fragment din cartea „Blestemul de a fi”, 2009
21 iulie 2006