În măsură în care proiectul nu există, devine greu, dacă nu imposibil, să evaluezi respectivul eveniment: nu ai criterii, nu ştii în raport cu ce să spui dacă este pozitiv sau negativ, nu poţi nici măcar să afirmi cât te afectează şi cât nu, din moment ce nu are CE ANUME să afecteze.
Aşa pare că stau lucrurile cu numirea prin decret prezidenţial a lui Valeri Kuzmin că ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România.
Cele două fete ale lui Ianuş sunt evidente: un ambasador greu, cu pondere semnificativă în sistem (diplomat de anduranţă şi de confruntare) dar, pe de altă parte, un ambasador cu cel mai românofob bilanţ dintre cei care au trecut pe la Chişinău şi la Bucureşti.
Numirea în sine este un eveniment, dar e greu de evaluat în consecinţele lui, căci pare că lipseşte, astăzi, o grilă coerentă. A se citi: un proiect de politică externă al României pe dimensiunea estică. Incluzând aici nu numai Federaţia Rusă, ci şi statele din imediată vecinătate a României (R. Moldova şi Ucraina), ţinând seama de vastă experienţă a noului ambasador pe dosarele acestui spaţiu.
Teoretic, cel puţin, numirea lui Valeri Kuzmin poate fi citită prin două grile de lectură.
"Îmblânzirea scorpiei". Nu e un afront, ci o şansă!
Prima interpretare are, în fundal, următorul raţionament.
Există în relaţia cu Rusia la nivel de ambasadori o mişcare în formă de unde diplomatice. Intensitatea relaţiei este indicată de numele/poziţia/anvergură ambasadorului care este propus pentru Bucureşti. Am avut până în prezent mai multe cicluri. Ultimele: ambasadori duri şi reţinuţi, urmaţi de ambasadori deschişi şi cooperanţi.
Paradoxul este următorul: că de fiecare dată în diplomaţie, aparenţele înşală. Un ambasador curtenitor nu înseamnă neapărat o încălzire a relaţiilor, ci, mai degrabă, o suspendare a lor, o plasare a acestora în zona unei cordialităţi ineficiente, sterile şi fără miza. Aşa cum un ambasador cu greutate, dar reticent şi suspicios nu înseamnă obligatoriu stagnare în relaţia bilaterală.
Paradoxul merge mai departe: dacă acordurile cu un ambasador curtenitor şi mediatic sunt mult mai uşor de obţinut, aparent, ele sunt superficiale şi nu vor constitui niciodată un reper diplomatic. Acordurile facilitate de ambasadorul de celălalt tip sunt incomparabil mai dificil de obţinut, chiar şi la nivel de aparenţe, dar capătă consistentă şi efecte bilaterale. Aparenţele, deci, înşală.
Concluzia aplicată pe cazul discutat aici este că nici de dată asta nu trebuie să ne lăsăm seduşi de aparenţe. La ceea ce trebuie să ne uităm când vorbim despre Valeri Kuzmin ţine de anvergură să diplomatică, scoasă în faţă ostentativ şi strategic.
În acest tablou, trecutul românofob al ambasadorului este ocultat şi se accentuează carieră lui politico-diplomatică şi greutatea specifică din cadrul sistemului. Din acest punct de vedere, ar fi un câştig. Faptul că Moscova trimite un asemenea ambasador, bun cunoscător al regiunii, al spaţiului, fost ambasador la Chişinău (2007-2012), este un semn pozitiv, nu unul negativ.
De asta şi Bucureştiul l-a acceptat jovial şi fără nicio tresărire!
Un ambasador pentru (ne) liniştea noastră
Aşa să fie, oare? Căci cealaltă faţă a lui Ianuş, cea întunecată, e cel puţin la fel de pregnantă. În realitate, ceea ce ignoră primul raţionament este că numirea lui Valeri Kuzmin în sine era deja o provocare.
Orice ar fi făcut diplomaţia românească, acceptare sau respingere, Rusia tot marca un punct. Dacă Bucureştiul respingea nominalizarea, Rusia va fi putut arată lumii "faţă reală" şi agresivă a diplomaţiei româneşti, ar fi putut amplifică un scandal diplomatic de care, probabil, nimeni nu ar fi avut nicio nevoie cu excepţia Rusiei.
Dacă l-ar fi acceptat pe Valeri Kuzmin – ceea ce s-a întâmplat -, Bucureştiul înseamnă că l-a acceptat pe cel mai românofob dintre ambasadorii ruşi de la Chişinău! Iarăşi, o (mică) victorie pentru Rusia şi o situaţie delicată în care Bucureştiul se plasează.
Una peste altă, suntem deja în plină confruntare diplomatică. Pentru că este evident că avem de-a face cu o numire care nu e deloc întâmplătoare, pe care Moscova a pregătit-o pentru România probabil din timp, că o replică usturătoare în perspectiva desenării relaţiilor cu un Bucureşti aflat sub scut şi care şi-a asumat relaţii îngheţate cu Moscova.
Numirea lui Valeri Kuzmin este de fapt o sancţiune, indiferent cum vrem să o învelim în pânză roz. Portofoliul anti-românesc al lui Valeri Kuzmin e greu şi consistent şi, în pofida uzanţelor diplomatice – de care domnia să nu se sinchisea aproape deloc – la Chişinău intervenea, practic, în orice discuţie identitară: de la denumirea limbii, curricula şcolară din R. Moldova sau sentinţe abrupte în ceea ce priveşte trecutul istoric românesc.
În 2009, de pildă, abia la câteva luni după Revoluţia Twitter care avea să scoată de la putere Partidul Comuniştilor lui Voronin, ambasadorul rus comenta… manualele de istorie de la Chişinău: "nu-mi place cursul de istorie a românilor care a fost predat în această ţară timp de mai mulţi ani. Acest curs este bazat pe rusofobie şi pe stereotipuri anti-ruseşti, în timp ce imperiul rus a stat la baza formării statului român". Va mai puteţi imagina un ambasador care să comenteze curiculă şcolară dintr-un stat unde îşi derulează misiunea? Mai greu.
Iar în 2011, când se împlineau 67 de ani de la încheierea operaţiunii Iaşi-Chişinău, cu ocazia depunerilor de flori la Memorialul "Eternitate" de către simpatizanţi ai comuniştilor şi diaspora rusă în frunte cu ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Valeri Kuzmin, a ţinut să felicite cetăţenii R. Moldova cu ocazia "eliberării Moldovei de către armatele sovietice de sub jugul germano-român".
În plus, dispreţul lui Valeriu Kuzmin pentru populaţia băştinaşă a fost fără precedent. În decembrie 2011, când Rusia se pregătea să deschidă – fără nicio o consultare cu Chişinăul! – peste 20 de secţii de votare în Tighina şi în stânga Nistrului pentru alegerile în Duma de Stat, Valeri Kuzmin a justificat în acest fel ignorarea Chişinăului oficial: Rusia nu a cerut acceptul Guvernului RM pentru deschiderea secţiilor de votare în Transnistria pentru că… RM oricum nu controlează acel teritoriu!
De ce s-a comportat aşa Valeri Kuzmin la Chişinău? Răspunsul cel mai simplu este că… a putut. În gena diplomaţiei moldoveneşti nu există ideea atingerii diplomaţilor ruşi nici măcar cu o floare, în ciuda faptului că bilanţul pe România este remarcabil: cinci diplomaţi expulzaţi, printre care şi ambasadorul!
Una peste altă, în pofida tuturor pudibonderiilor diplomatice, gestul Moscovei de a-l trimite pe Valeri Kuzimin la Bucureşti este fără precedent şi rămâne indiscutabil o sancţiune a Moscovei. Cu ce efecte? Vom vedea.
Dar este cert că, dacă ar fi să redăm plastic semnificaţia gestului, este echivalentul numirii de către România a unui ambasador explicit unionist la Chişinău. Cum ar fi reacţionat Federaţia Rusă într-o asemenea situaţie?
Întrebarea este, desigur, retorică.
Diplomaţia română şi Estul. Proiectul lipsei de proiect
Numirea lui Valeri Kuzmin că ambasador mai sugerează ceva. Importantă pe care Federaţia Rusă o acordă dosarului R. Moldova (chestiunea identitară şi conflictul transnistrean) în relaţia cu Rusia. Valeri Kuzmin a gestionat acest dosar în momente complicate, respectiv mişcările de protest de la 7 aprilie 2009, când România a fost desemnată, la nivel oficial, drept principalul vinovat, iar măsurile au fost în consecinţă: vize, expulzare de diplomaţi, inclusiv ambasadorul României, retragerea ambasadorului de la Bucureşti, expulzarea jurnaliştilor, îngheţarea, practic, a relaţiilor bilaterale.
Pentru România, R. Moldova rămâne miza esenţială a regiunii, mai ales acum, în contextul negocierilor paralele dintre Rusia şi Ucraina în legătură cu statutul regiunii separatiste Donbas şi reluarea negocierilor, inclusiv la solicitarea Rusiei, în formatul 5 plus 2, care vizează statutul regiunii separatiste transnistrene.
Bucureştiul tace obstinat şi inexplicabil pe acest dosar, transmiţând, inclusiv prin tăcere, semnale aberante despre oportunitatea (!!!) soluţionării conflictului îngheţat din stânga Nistrului. Este o iluzie şi o capcană, căci negocierea chestiunii transnistrene în acest moment este cea mai mare ameninţare de securitate a României care vine din Est.
O soluţionare în termenii ruseşti ar însemna, prin consecinţele politice şi electorale, transnistrizarea R. Moldova cu posibilitatea, în perspectiva, de a aduce Rusia în diverse formate (Uniune vamală, Uniune Eurasiatică) la frontierele României.
Asta trebuie să spună Bucureştiul partenerilor noştri euroatlantici, fie că se numesc Washington sau Berlin.
Dar că să simţi această ameninţare trebuie, cum spuneam la începutul acestui material, să ai un proiect pe spaţiul estic. Adică să îşi asumi cu adevărat că eşti frontieră estică a Vestului european şi euroatlantic. Ceea ce România se încăpăţânează, obstinat, să nu facă.
În aceste condiţii, numirea lui Valeri Kuzmin la Bucureşti nu poate însemna în niciun caz oportunitate. Fără un proiect asumat pe dimensiunea estică, cele două fete ale lui Ianuş sunt, în acest caz, una singură.
ziare.com
