Nu căutaţi la feţele oamenilor

Aceste două exemple sunt suficiente ca să înţelegem cât de inutil e orice gând de judecată. Pentru că atât femeia, cât şi sutaşul erau de alt neam decât evreii, sau aşa cum spune Scriptura: făceau parte din neamuri. În vechime, neamurile erau cei de altă seminţie decât poporul ales al lui Israel, acum însă poporul ales e adunarea tuturor creştinilor, iar cei de alt neam sunt consideraţi necredincioşii. 

Pornind din acest punct, aş vrea să ne gândim cu atenţie la două versete, unul cuprinde afirmaţia lui Iisus, când a văzut credinţa sutaşului: „Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă”, iar al doilea este un cuvânt de învăţătură al Sfântului Apostol Pavel: „Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, în ziua în care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, după Evanghelia sa, cele ascunse ale oamenilor” (Romani 2; 14-16).

Din primul citat înţelegem că uneori credinţa ascunsă în inima oamenilor, pe care noi îi considerăm necredincioşi, o depăşeşte cu mult pe a noastră, iar din al doilea citat aflăm că legea morală există şi în sufletele celor fără credinţă, iar această lege morală, pe care omul o are în inima sa, va sta în apărarea lui sau împotriva lui la judecata lui Hristos.

Din această cauză, riscăm foarte mult când spunem că un anume om e credincios sau nu. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, credinţa trebuie să fie lucrătoare, fiindcă aşa cum ne-a spus Sfântul Apostol Iacov: „Credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi” (Iacov 2; 17). Fiţi atenţi: nu vorbele arată credinţa vie, ci faptele. Aşa că putem să ne strigăm credinţa în toată lumea, să umplem mii de pagini cu mărturia credinţei noastre, dacă nu avem faptele bune, cele după Evanghelie, nu ştiu cât ne va folosi. Iisus spune foarte clar în capitolul 7 de la Matei că acei care nu aduc roade bune sunt profeţi mincinoşi.

Am notat lucrurile astea pentru că, o spun cu tristeţe, am văzut oameni păgâni, dar care urmează legea morală scrisă în inimile lor şi sunt mai lucrători în bine decât noi. Am spus şi voi mai spune: mersul la biserică, postul, rugăciunea sunt pentru perfecţionarea noastră, sunt pentru modelarea noastră, pentru ca noi să devenim mai buni şi mai puternici în credinţă, dar slujirea la care suntem chemaţi e aproapele nostru. Omul care are nevoie de noi – bolnavul, săracul, orfanul. De cele mai multe ori uităm aceste lucruri. Suntem chemaţi să devenim mai buni. Şi credinţa noastră aici devine lucrătoare, când intrăm în contact cu omul de lângă noi.

Îl dispreţuim pe cel de lângă noi? Înseamnă că îl dispreţuim pe Dumnezeu după al cărui chip a fost creat omul. Că îl dispreţuim pe Hristos pe care creştinul Îl poartă în suflet de la botez. Cunoaştem noi inimile oamenilor ca să ştim cine Îl iubeşte pe Dumnezeu şi cine nu? Singur Dumnezeu ne cunoaşte pe fiecare în parte. Şi doar El ştie credinţa noastră şi toate faptele noastre. Nouă nu ne rămâne decât să încercăm să facem prin viaţa noastră mai bună lumea în care trăim. Să avem iubire şi înţelegere unii faţă de alţii. Să privim oamenii din jurul nostru ca pe făpturile lui Dumnezeu. Şi să ne smerim cu adevărat, să spunem ca şi curelarul din Alexandria: „Doamne, toţi aceşti oameni se vor mântui, eu singur voi pieri!”.

Când vom reuşi să credem că orice om se poate mântui înaintea noastră, suntem pe drumul cel bun al iubirii faţă de aproapele şi al atenţiei sporite faţă de propria noastră viaţă.