„Dobrîi deni” („Bună ziua”) îmi ciripeşte puicuţa îmbrăcată în albastru. Bună ziua, îi răspund eu, cu un ton care dorea să sublinieze anumite pretenţii de demnitate statală. Zâmbetul pe faţa domnişoarei s-a topit brusc, în ochi i-au apărut luciri de inox, privirile i-au devenit reci, ca la Putin când e enervat. „Cito vî hoteli?” (Ce doriţi?) mă întreabă oţărâtă! Îi răspund cu mult calm, cum i se cuvine unui reprezentant al naţiunii majoritare şi dominante: Doresc să-mi trimiteţi o vânzătoare cu care să pot discuta în limba română. Puicuţa în albastru, ca o cătană bătrână, a făcut stânga-mprejur într-un călcâi şi a dispărut. Două perechi de cumpărători care se aflau alături m-au privit foarte miraţi, s-au şoşotit ceva, unul dintre ei a dus degetul la tâmplă şi l-a învârtit foarte artistic de vreo câteva ori. M-am gândit că la acest gest îi pot răspunde echitabil doar într-un singur fel – să iau un obiect mai contondent de pe raft şi să-l pocnesc frăţeşte în cap, spiritul meu de toleranţă însă mi-a şoptit să mă abţin…
… La ieşirea din magazin mă apropii de casă, să achit cumpărătura. Casieriţa, tot în albastru îmbrăcată, era „flancată” de încă două colege care ciripeau sonor în limba de comunicare între popoarele ţării mele, intrată în căldura sărbătorilor naţionale. Când casieriţa începe să vorbească şi cu mine în această limbă am întrebat-o politicos în ce ţară s-a născut, ce şcoală a terminat, am lăudat-o că-i rumenă şi frumoasă şi, deci, pare a fi sănătoasă la cap, iar un om sănătos până la vreo 25 de ani poate învăţa vreo 5-6 propoziţii în altă limbă. M-am lăudat că am fost peste hotare şi acolo vânzătorii pot comunica cu clienţii în 2-3 limbi, m-am dat cu părerea vizavi de câte limbi şi care anume ar trebui să vorbească un vânzător de la Chişinău… Cele trei mă ascultau cu mult interes, mă priveau cu o curiozitate nedisimulată… Când am vrut să le amintesc că „mâine e Ziua Independenţei, iar pe 31 august e Ziua Limbii noastre cele…”, un individ, tot în albastru îmbrăcat, cu un transmiţător în mână şi ecuson pe piept, care până la acest moment ne urmărea în tăcere a decis că e momentul să intervină. A făcut un pas spre mine şi mi-a comunicat, în română, pe ton rece, dar tăios: Domnule, la noi în magazin nu se face politică!
Instinctiv, am început să cântăresc cumpărătura, să văd cam ce greutate are… I-am făcut semn să-şi ridice urechea spre aparatul meu vorbitor, care a produs o frază ce s-a terminat cu cuvintele „…te calc şi te frământ, apoi te-arunc afară ca pe o frunză-n vânt”. Se vede că finalul poetic al mesajului meu l-a emoţionat şi l-a convins căci a rostit un „mă scuzaţi” grăbit, s-a retras şi s-a lipit de perete.
Le-am dorit celor trei fete sărbători naţionale fericite, am renunţat la cumpărătură şi am ieşit. Fetele m-au petrecut cu aceleaşi priviri extrem de curioase. Afară – o zi ca în poveste. Păşeam pe sub castanii muşcaţi de rugină, sufletul îmi cânta de bucurie şi mândrie, mândrie nu atât de ţara mea independentă, cât de mine că nu-s un sălbatic, ci un tolerant. Pentru că, dacă nu aş fi fost tolerant, vizita mea la magazin s-ar fi terminat cu un scandal, lucru foarte urât, mai ales acum, când ţara mea îşi serbează ziua de naştere…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
