Destin întors

Aliona Grati

Destinul întors cu faţa spre moarte constituie una din temele centrale ale poeziei lui Andrei Ţurcanu, fapt confirmat de noua sa carte Interior în roşu aprins, apărută anul acesta la Iaşi. Opul reprezintă punctul de vârf al acumulărilor sale poetice, incluzând o selecţie din toate culegerile de versuri publicate anterior. Din perspectiva aceasta arhitectonica contrapunctată de figuraţii deplângând soarta nedreaptă este vizibilă îndeosebi. Ce este „destinul întors” şi cui îi este prescris? Cu fiecare compartiment întrebările se rezolvă euristic fie în figuraţii poetice cu dezvoltări imprevizibile de alegorii, parabole şi simboluri, fie în discursuri tranzitive, al răspunsului aproape direct.

În Cămaşa lui Nessos motivul vizează condiţia existenţială a individului. Andrei Ţurcanu adoptă dialogic drama eroului mitic Heracles care a găsit prin suferinţă calea către propria abisalitate. Mai mult chiar, se poate spune că acest cândva volum autonom se vrea o rescriere a aventurii gnoseologice a sinelui eminescian din Odă în metru antic, care este fără doar şi poate o excelentă expresie a spiritului prăpăstios al omului modern, a fiinţei lui neliniştite. Tragica revelaţie a vidului existenţial duce la pierderea identităţii cu sine, la scindarea eului. Lumea pătrunde sfâşiată în fiinţa omului care începe să ardă de o aşteptare fără nume, visând o refacere interioară a unităţii originare. Destinul potrivnic îi întoarce privirea spre „grotele nopţii”, iar viziunile crepusculare îi inundă universul. Mitologia apocaliptică şi lirismul tanatologic domină peste speranţa abia sclipuind pe bolta gândului sângerând în apus. Vocile poemelor – pasărea de bronz Karyobinga, păunii „fără coadă”, fluturii sângerând, corbii şi cocoşii „răguşiţi” – ademenesc tot mai insistent, generând viziuni delirante, tot mai tulburătoare cu fiecare vestire a sfârşitului.

Prin extensie, această arhitectonică, ce descifrează progresiv o asemănare cu cea a celebrului poem eminescian, poate fi recunoscută la nivelului întregii cărţi. Asistăm la o nouă încercare de vindecare a crizei existenţiale, care nu e străină de tot gustului postmodern. Andrei Ţurcanu se integrează în epopeea unui eu care „învăţă a muri” şi a „învia din propria cenuşă”, dând formă zbuciumului lăuntric şi aspiraţiei spre absolut. O conştiinţă întoarsă spre sine exersează stratageme de îmblânzire a monştrilor interiori, prinşi în „hora” asumării morţii. „Împăcarea cu vidul” are loc însă învăţând din „cărţi”, prin revizitarea marilor modele de poezie care s-a „înrudit cu moartea”. Sugestiile intertextuale trimit nu doar la Eminescu, dar şi la miturile antichităţii, Biblie, basmul românesc, Meşterul Manole şi Mioriţa, la Poe şi Baudelaire, la Blaga, Arghezi, Barbu, Emil Botta, Labiş şi Stănescu.

Destinul întors de amurgite glorii se proiectează în câteva planuri existenţiale. Pornind de la acel al individului – al „puiului golaş, disperat, al speranţei naive” căruia nu-i este dat să răzbească „prin coaja prea tare a oului”, motivul îşi extinde orizontul de semnificaţii până la a articula drama basarabenilor. Poemele din Elegii pentru mintea cea de pe urmă, Destin întors, Iisus prin mirişti deplâng destinul unui popor căruia i s-a furat istoria, al unor oameni „înstrăinaţi/ şi străini în propria-ne vatră”, al unei comunităţii de români înghesuiţi într-un proiect de statalitate artificială. (…)

Un periplu printr-un interior în roşu aprins

N. Corcinschi

Încă din Cămaşa lui Nessos, cartea lui A. Ţurcanu anunţată mulţi ani în urmă, dar apărută abia în 1988, răzbăteau incandescenţele lăuntrice ale unui eu aflat mereu la limitele existenţiale dintre fiinţare şi neant, într-un delir al suferinţei susţinut cu pregnanţă de luciditatea unui destin asumat. Volumele care au urmat sunt reluările aceleiaşi, interminabile, călătorii ale spiritului în flăcări printr-un Infern perpetuu, cu tentaţiile şi viziunile permanente ale unui Absolut imuabil. De la un volum la altul peste drama individuală se suprapune, acutizată, şi drama colectivă, iar interioritatea se deschide într-o exterioritate lipsită de orizont. Din zidurile împrejmuitoare (imaginea e sugerată de coperta primei ediţii a cărţii Cămaşa lui Nessos), se preling firele de sânge ale damnatului/damnaţiunii din interior. Nici o spărtură şi nici o şansă de evadare! Locul uşii şi locul unde ar fi trebuit să fie (a fost cândva) o fereastră sunt acoperite cu pietre colţoase, impenetrabile, cenuşii. La conturarea şi potenţarea poetică a acestui infern contribuie substratul mitologic, parabola, aluzia, parodia, paradoxul, metafora şocantă şi alte procedee care rafinează mesajul prin incifrarea, esenţializarea şi augmentarea lui.

A. Ţurcanu scrie o poezie erudită. Puterea ei de fascinaţie rezidă însă anume în faptul că poetul reuşeşte să lase în fundal livrescul şi procedeul, aducând în prim-plan spasmul viu al trăirii. Lirismul parcă irupe într-o stare de transă din străfulgerări ale adâncurilor fiinţei, în care viaţa se intersectează cu moartea, extazul cu suferinţa, fiorul sacralităţii cu pulsaţiile unei materialităţi agresive, de o păgânitate primară. Limbajul concentrat, instrumentat cu precizie de un poet care detestă bovarismul şi logoreea, face schelăria unui vulcan al arderilor magmatice care se revarsă organic şi fluid, transmiţând nervul emoţiei, visceralitatea trăirii, ardenţa gândului. Nici urmă de sentimentalism în aceste exteriorizări ale combustiei interioare. Luciditatea (în sens de înţelegere a infernului realităţii) şi dramatismul (ca asumare a acestui infern) sunt marca poeziei lui A. Ţurcanu. O hipersensibilitate acutizată în absolut de o conştiinţă implacabilă „absoarbe” cu nesăbuinţa mielului de jertfă „din pâcla mizeriei, din norii grei ai suferinţei care ne ţine, din ceţurile groase ale minciunii şi din reziduurile prostiei, apoi aruncă afară, tot fără oprire, sacadat, ca tirul unei baterii de artilerie, salve de adevăr”. Între ochiul de hun, care nu e altceva decât inexorabilul „ochi atroce” al lui Nietzsche, şi ochiul care lacrimă mereu, ochiul biblic al „cunoaşterii şi suferinţei” se perindă o lume agonizând între disperare şi sete de absolut, închisă şi sufocându-se într-un „interior în roşu aprins”. O şansă de deschidere a acestui univers ar fi prelungirea lui în mit, miticul şi cotidianul nefiind altceva decât oglinzile paralele de vizualizare a emblematicului „interior”.(…)

Lumea prin cuvinte gândite

Vitalie Răileanu

(…)Dacă am încerca să studiem poezia lui Andrei Ţurcanu în evoluţia ei nu este greu de depistat o structură bipolară a lirismului (în versuri), iscată din oscilaţia între o atitudine reflexivă şi dintr-o proiecţie crispată a mesajelor senzoriale – împrejurarea conferind cuvântului sunet apăsat, de o acută concreteţe şi prospeţime: „Am emigrat din istorie, scriu cu sfială, concis. // Două-trei cuvinte, până / mă cocoloşesc între coapsele moi ale unei silabe virgine. // Parcă-aş fi un diamant translucid: / rece, concentrat, gata să se spargă în ţăndări / la prima stridenţă. // Zăbovesc în pura tensiune a misterului / ascult firea. // Aici / în luminişul care se deschide / încerc presentimentul că se-mplineşte sorocul / şi se-adevereşte menirea” (Rost, p. 378).

În acest recent Interior…, lirica stilizată, inventarul de imagini, fraza invocativă, uşor convulsionată, îşi perfectează / perfecţionează mijloacele expresive, le adaptează şi unei poezii de viziune, fără să abdice cu nimic de la calităţile care îi alcătuiau dintru început formula particulară.
Rostirea, eliptică, primeşte un ton oracular, versul este tăiat după vocabula cu pondere sugestivă maximă: „Embrionul de lumină / din tainiţele inconştientului // crisparea cărnii / cuprinse de febra ce prevesteşte ploi lungi / şi schimbări bruşte de presiune atmosferică // firul de nisip / cu muchiile ascuţite de sticlă / din ochiul orb dibuind în amiază Calea Lactee // insistenţa sinucigaşă de a merge pe frânghie / balansând deasupra genunii / fără nicio şansă să ajungi vreodată pe celălalt mal // malul ascuns dincolo de linia orizontului / care se muta necunten / tot mai încolo, tot mai departe // partea de cer şi partea de lună / din nesomnul conştiinţei în impas // descumpănirea şi muţenia momentului adevărului / disperarea tăcută din fiecare din noi // niciodată însă – scuipatu-în fântână, hula de frate / şi cuvântul invocat în deşert” (Ce este poezia?, p. 350).

Lirismul se implică în examenul reflexiv şi dacă totuşi poezia nu îşi relevă în întregime mecanismul interior, finalmente rezultatul rămâne totuşi preţios pentru că din această confruntare imaginaţia iese pacificată, supusă mai mult scopurilor demonstraţiei poetice, ce se organizează în jurul unui nucleu epic şi justifică zborul liber al imaginaţiei, neretezat de întrebările supreme pe care poetul Andrei Ţurcanu şi le adresează…