Sediul policlinicii era gata, dar, un mic amănunt: fără niciun obiect de mobilier. Eh, dar moldovenii sunt gospodari, ştiu cum să nu se facă de râs (faţă de politicieni – care în Moldova par a fi nu de altă naţionalitate, ci de altă specie). Sătenii s-au unit şi fiecare a cărat la policlinică tot ce a putut – scaune, covoare, dulapuri, paturi, portrete cu preşedintele şi tot ce era necesar unui spital.
Politicianul a venit, a tăiat panglica, a gustat pâine cu sare, s-a plimbat prin policlinică, a primit mulţumirile sătenilor, care îşi odihneau muşchii după căratul mobilierului. Politicianul a tras un chef cu vin, divin şi bucate alese – nu de alta, dar să arate că nu e cu nasul pe sus, şi… s-a cărat în aplauze.
După plecarea politicianului – sătenii au rămas extrem de mulţumiţi. Nu s-au făcut de ruşine! Au fost băgaţi în seamă de politician! Numele satului se va auzi la Mesager! Spre deosebire de numele altor sate. Nu au trăit viaţa degeaba!
Dar până una-alta, s-au apucat să-şi care înapoi mesele, scaunele şi dulapurile din policlinică. Politicianul a plecat, situaţia a fost sub control, viaţa revine la ”normal”.
În satul de care v-am spus, numele politicianului va fi legat de policlinică. Simplul fapt că a asistat la deschidere s-a transformat în „el a făcut-o, el e de-al nostru, el e om bun”. În rest, nimic nu contează. Nu contează că mobila nu o să apară, nu contează că policlinica nu funcţionează.
Povestea de mai sus e o dovadă a iubirii nemărginite pe care poporul o simte faţă de politicieni. Moldovenii iubesc politicienii, indiferent de partidul lor. Aşa se explică într-un fel pofta politicienilor de-a trece dintr-un partid în altul. Moldova oricum îi va iubi, ba chiar îi va iubi şi mai mult, pentru că aşa demonstrează că au evoluat, că-şi recunosc greşelile. Şi, până la urmă, partidele sunt oricum nişte ”bucăţi” din Marele Partid în care poporul crede indiferent de ce se întâmplă…
Oare de unde atâta iubire? Chiar dacă pare o enigmă, există nişte explicaţii. Păi cum să nu-i iubeşti, când vezi că totul înfloreşte în jurul lor? Fără ei Moldova e o ţară amărâtă, e o policlinică fără mobilier. Dar e destul să apară un politician şi din mizerie înfloreşte belşugul. Când iese politicianul pe stradă – e bucurie, e sărbătoare. Moldovenii cântă, mănâncă şi beau. A, da, şi se închină şi aplaudă politicienii.
Când intră un politician într-un sat în care au rămas doar bătrânii şi copiii – pentru că restul sunt la cules căpşuni, la construcţii sau la prostituţie în Occident – dintr-odată parcă totul se luminează, copacii uscaţi dau roade, trei băbuţe şi un moşnegel par o mulţime în delir.
Chiar dacă au furat şi fură în continuare, chiar dacă ameninţă mamele cu ploaia de gloanţe asupra fiilor, chiar dacă mint cu neruşinare – iubirea faţă de politicieni nu seacă.
Şi ştiţi de ce? Pentru că politicienii moldoveni de acum se cred „urmaşii urmaşilor” lui Ştefan cel Mare. Moldova e a lor. Iar noi cărăm mobilă…
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
