În timp ce unii moldoveni, sănătoşi tun, primesc pensii generoase pe motiv că ar fi invalizi, alţii, cu-adevărat bolnavi, trebuie să facă zile întregi coadă la cabinetele medicilor, în speranţa că nu li se va spune că sunt sănătoşi. Astfel, sărăcia unora şi lăcomia altora au generat un fenomen fraudulos – mafia certificatelor de invaliditate. Respectiv, dacă nu le acordă „atenţia” cuvenită, medicii îi poartă pe drumuri şi, în multe cazuri, se comportă de parcă ar fi înscăunaţi pe viaţă în comisiile pentru evaluarea vitalităţii. Sunt poveşti din care auzi cu zecile dacă discuţi cu oamenii care stau pe holurile „comisiilor de invaliditate” – le auzi, cu condiţia să nu spui că eşti ziaristă.
Comisiile pentru invaliditate – adevărate pepiniere ale corupţiei
Mă aflam la Consiliul de Expertiză Medicală a Vitalităţii din sectorul Râşcani al capitalei. Era puţin trecut de amiază. Pe holul instituţiei nu era multă lume, doar un bărbat de vreo 67 de ani. Omul stătea aşezat pe scaun, cu mâna dreaptă sprijinea un baston, iar în cealaltă ţinea o pungă cu un teanc de acte. Avea faţa foarte posomorâtă, din când în când mai tresărea la vederea unui doctor ori când cineva trăgea de uşa de la intrare, pe care trebuia s-o forţezi ca s-o poţi deschide. Zgomotul maşinilor de afară îi acoperea oftatul lung şi greoi. Aveam sentimentul că voia să fie descusut despre ceea ce îl aduce pe aici. A fost suficient să-l întreb cine-i la urmă, că şi începu să-mi deruleze întreaga lui poveste de viaţă.
Omul venea de la Grătieşti ca să-şi reconfirme pentru al patrulea an gradul II de invaliditate. Cei 400 de lei pe care îi primeşte nu îi ajung, „dar bine că n-am rămas la ei”, mi se plânge el. „Am şi eu o pensie mizerabilă, că n-am avut un loc de lucru stabil – când pe ici, când pe acolo -, dar să umblu acum după toate certificatele, mai bine dă-le în mă-sa!… Ştiu că tot una nu m-or hrăni banii pe care mi i-o da nebunul ista de stat. Azi am venit să mi-o prelungească, că se termină anul. E nevoie de documente şi de multă umblătură, ca prima dată”, îmi povesteşte el, adăugând că, în opinia sa, medicul-şef de care depinde soarta bolnavilor nu ar acorda grade de invaliditate conform legii, ci aşa cum consideră el de cuviinţă. „Trăim într-un stat debil… Vii, stai aici şi transpiri, da’ el îşi bate joc de tine. Să-l fi văzut cum răcnea la mine, ooofff. E trist, dar asta-i realitatea. Cere bani cu nemiluita şi nu se sperie deloc. A plătit pentru postul ista şi trebuie să şi-l achite. Logic, nu-i aşa?”, mă întreabă el cu o privire iscoditoare. Îmi zice că la el în localitate este o familie unde soţul şi soţia sunt invalizi de gradul II, dar nici măcar în cârjă nu merg. „E sora unui fost prim-ministru – Elena şi bărbatul său, Ion. Au o cogeamite gospodărie, 600 de hectare de teren, combine nemţeşti…, una din aia costă 150 de mii de euro”, spune el. Trage două sudălmi, apoi iarăşi se ia de doctor. „Dar aista, la câte au fost scrise în gazete despre el, cum a dat documente false la tineri sănătoşi, demult trebuia dat afară. Da’ ce, s-a schimbat ceva? Nu, el a fost instituit în funcţia asta încă pe vremea comuniştilor. El, pur şi simplu, îşi bate joc de noi. Eu i-am zis: băi, omule, ce te costă să-mi înregistrezi documentele astea? Vai, când a început să urle la mine…”, trânteşte cu putere cârja, bolborosind cu dinţii încleştaţi. „Eu cred că, dacă eşti în funcţia asta, trebuie să ştii să comunici cu oamenii. Dar, pe de altă parte, ca să-ţi permiţi să-ţi baţi joc de lume în aşa hal, trebuie să ai susţinere de undeva de sus. Cine împarte parte-şi face…”.
La un moment dat, schimbă nota, invocând o altă istorie. Râde, parcă forţat, apoi îşi pleacă ochii în jos, în semn de deznădejde. Avea un prieten care a venit pentru confirmarea invalidităţii în vederea prelungirii pensiei, e invalid de gradul II. Şi-a pregătit toate documentele necesare pentru a trece reexaminarea medicală. Medicul i-a vorbit despre una, despre alta, bătând apropouri şi jucându-se cu creionul deasupra certificatelor. Invalidul, însă, nu se dumerea despre ce-i vorba, că el, săracul, a venit după dreptatea lui. La care doctorul, pierzându-şi răbdarea, îl întreabă: da’ mata crezi că noi degeaba stăm aici? Dacă vrei, pot să-ţi plătesc un prânz, da’ nimic mai mult, îi răspunde pacientul. „I-a cerut 500 de lei, că, cică, şi el trebuie să mai hrănească pe cineva…”.
…Eleonora este bolnavă din ’97, suferă de epilepsie. După ce s-a îmbolnăvit, soţul a părăsit-o. A rămas cu patru copii, pe care trebuia să-i întreţină din cei 300 de lei pe care statul îi dădea pentru boală. La început, doctorii i-au dat gradul II, după care, peste un timp, i l-au schimbat cu al III-lea, considerând ca s-a însănătoşit între timp. Abia din 2011 au trecut-o din nou la gradul II. Numai ea ştie cum s-a descurcat. „Mi-a fost foarte greu, spune într-un oftat femeia. Nu doresc nimănui aşa necaz, nici duşmanilor mei. Dar ce să fac? Probabil, asta mi-a fost dat să trag”. Copiii i-au crescut şi s-au împrăştiat prin lume, unii au plecat chiar prea departe şi ea a rămas singură cu boala. Bine că asistenţii n-au reuşit să-i ia copiii când erau mai mici, ei fiind singura ei bucurie. De multe ori, copiii au fost martori la crizele ei şi au învăţat cum să-i acorde primul ajutor. Norocul i-a fost că doctoriţa de la ea, din Criuleni, i-a adunat toate actele pentru a avea azi o pensie de 825 de lei. Nu se plânge de nimic. „Mulţam Domnului pentru sănătatea pe care o am. Bine că nu-i mai rău…”, spune ea, optimistă. Într-o vreme, se angajase paznic la grădiniţa din satul vecin. A fost şi fochist, desigur nu cu acte în regulă, ci la negru, deoarece, cu problemele ei, n-o angajează nimeni. Cu cei de la comisia de examinare nu are probleme. Medicii de la Spitalul din Codru i-au scris negru pe alb ce are şi nu este nevoie de controale minuţioase, are trecere liberă în faţa lor.
„Un doctor bun, aranjează orice”
În timp ce stăteam de vorbă cu pacienţii, aud cum se deschide uşa doctorului cu pricina şi văd ieşind doi tineri – unul de vreo 17 ani, iar celălalt cam de 30. „Ei, vezi cum faci. Dacă intervine ceva, să-mi spui”, se adresă specialistul unuia dintre cei doi. După ce acesta intră în cabinet, eu o zbughesc afară, după flăcăi. În plină stradă, mă apropii de ei şi îi întreb pe de-a dreptul cum mă pot înţelege cu preşedintele comisiei pentru un certificat de invaliditate, desigur – fals. Cel mai mare ezită un pic, apoi se dă mai spre mine şi îmi zice, zâmbind în colţul gurii, că se poate aranja. „El îi doctor bun, dar important e cum îi chică „nastroenia”. Ce vreţi?”. „Păi, am venit pentru o rudă, şi…”. Nici nu apuc să termin vorba, că mi-o taie din nou cu un calificativ: „El îi tare bun doctor, dacă vă trebuie ceva de făcut, eu pot să grăiesc cu dânsul. Suntem prieteni buni. Orice, dacă vreţi să treceţi mai repede, dar şi altceva… Numai că o să trebuiască să împingeţi ceva…”. „Şi cam cât mă costă afacerea asta, o mie, două?”. „Nu pot să vă spun acum, „smotrea” ce vreţi, ce grupă? Nu ştiu, trebuie să grăiesc, că el tot se teme de asta”. Îmi dădu în schimb numărul lui de telefon, ca să-mi spună mai târziu cât face tranzacţia. La despărţire, îi mulţumesc cordial, iar în spate aud un „îi tare bun om…”.
„Invalizi” care fură statul
Sub protecţia anonimatului, un „invalid de grupa a II-a” ne-a povestit cum s-a pricopsit cu acest grad pe viaţă. Omul nostru spune că afacerea a fost aranjată de un doctor neurolog, care l-a pus în posesia actelor necesare ce îi confirmă „handicapul”. Prin urmare, statul îi plăteşte lunar câte 2000 de lei, bani care, în mod normal, ar fi trebuit să ajungă la persoanele bolnave cu adevărat. Nu se jenează să motiveze cu: „De ce să nu profit, dacă am posibilitatea? Statul nostru, oricum, ne jefuieşte pe alte căi”. În documentele medicale se atestă că omul este incapabil de muncă, în realitate, însă, deţine un job bine plătit, cu un salariu de 6000 mii lei, la care se mai adaugă şi plata pentru prestarea altor servicii, ceea ce îi ridică bugetul familial cu încă vreo 4000 mii de lei. Aici mai adăugăm şi ajutorul social şi, în total, ajungem la o sumă destul de frumuşică – circa 1000 de dolari. Cu aceşti bani, în R. Moldova poţi trăi pe picior mare…
Cât timp statul este în căutarea unor soluţii mai restrictive, în măsură să stopeze fenomenul în cauză, unii cetăţeni nu se sfiiesc să beneficieze din plin de indulgenţa şi dărnicia lui. Alţii, în schimb, îşi duc zilele aşa cum pot – de azi pe mâine.
Potrivit viceministrului Muncii, Vadim Pistrinciuc (foto), sistemul asistenţei sociale în Moldova este unul arhaic şi necesită modificări urgente. Recent, a fost aprobată o strategie care vizează: deschiderea, în perioada 2011-2012, a circa 40 de servicii familiale şi comunitare pentru persoanele cu dizabilităţi, plasament profesionist, modificarea legislaţiei şi schimbarea mecanismului de determinare a dizabilităţii. Prin aceasta se încearcă a se dovedi abilitatea de muncă a persoanei şi nu dizabilitatea ei, susţine viceministrul.
El recunoaşte că printre persoanele bolnave care necesită grade de invaliditate se strecoară şi din cele sănătoase. Asta – din motiv că mecanismul clasic de combatere a acestor cazuri este ineficient. Viceministrul mai spune că, începând cu 2012, va fi creat un sistem informaţional prin care va fi urmărit în regim live oferirea gradelor de invaliditate.
Conform statisticilor, în R. Moldova există circa 175 mii de persoane cu grade de invaliditate. Aproximativ 70% din ele necesită reconfirmare. Revizuibile sunt cele de gradul II şi III. Nu se reconfirmă invaliditatea doar la cei cu gradul I de dizabilitate – boli cronice sau cu traume pe viaţă.
