Grigore Vieru, „Hoții de mituri”
Moto: „Cine se smintește și eu să nu ard?!”
(Noul Testament)
Călătoream într-o zi cu troleibuzul. Un bărbat pe care aveam impresia că îl știu de mult (oricine mi se adresează în termeni creștinești, am impresia că l-am mai văzut cândva) mă întrebase de ce sunt singur. „Nu sunt singur – mă prefăcusem eu că nu înțeleg întrebarea – ia uitați-vă câtă lume este în vehicul”. Bărbatul socoti de cuviință să se explice: „Vroiam să spun de ce umblați fără bodyguard?” În această „internaționalistă” înghesuială poți fi ușor înjunghiat”. Să știți că am niște bodyguarzi minunați – mi-am continuat eu metaforicul joc – dar sunt ocupați: au plecat să-i însoțească pe alții – mulți! – care gândesc, simt și visează ca mine. Iată numele numai a câtorva dintre acei bodyguarzi: Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Constantin Tănase, Val Butnaru… De altfel, lor, iar nu mie, le-ar trebui niște bodyguarzi, pentru că eu nu am pana lor publicistică hrănită cu jăratic, și nici nu sunt ca ei director sau redactor-șef al vreunui săptămânal de valoare națională, apoi nici președinte al Uniunii Scriitorilor nu sunt și nici nu pot fi, deoarece m-aș descurca greu în această funcție și, în general, acest post nu-l poate ocupa nimeni deocamdată – afară de Mihai Cimpoi – să ne împăcăm cu asta.
Necunoscutul pasager îmi strânse frățește, într-o aprobată tăcere, mâna. La prima stație coborâse. Îmi făcuse un semn bărbătesc cu mâna ridicând brațele în sus și îmbrățișând palmele strâns, așa cum se îmbrățișează două suflete care s-au regăsit după o lungă despărțire. Iar eu mi-am continuat drumul spre marginea orașului în căutarea TIMPULUI. Nu reușisem să cumpăr ultimul număr. Era duminică, iar a doua sau a treia zi nu-l mai găsești în chioșcuri, deși prețul te arde la buzunar în cumplita sărăcie în care ne zbatem. TIMPUL este creația lui Constantin Tănase, așa cum Jurnal de Chișinău începe să devină creația lui Val Butnaru, așa cum Literatura și Arta este opera lui Nicolae Dabija care trece azi prin grele încercări; ne bucurăm însă că s-au strâns și mai mult în jurul său oameni de bună-credință, iar cei care cu o temporară neteamă și înnăscută nemernicie îl mușcă în presă vor trebui să răspundă în fața lui Dumnezeu și în fața neamului.
Iată încă o dovadă că ceea ce zidesc niște scriitori, ca directori și redactori-șefi ai unor săptămânale, este zidit temeinic. Mai cu seamă, dacă ei înșiși sunt niște excepționali publiciști, niște buni creștini, niște personalități care știu să aleagă echipa de creație.
Mărturisesc că, luând TIMPUL în mână, ochii îmi fug mai întâi după editorialele și materialele semnate de Constantin Tănase. Frumusețea și dulceața Limbii Române, dar și asprimile ei atunci când sunt cerute de subiectul abordat, curajul de a spune lucrurilor pe nume, de a le scoate din întuneric ori de a le întări lumina interioară într-un mod pe cât de bărbătesc, pe atât de convingător, cuvintele frumoase la adresa neamului, dar și cele amare, rostite cu amărăciune și supărare împotriva somnolenței, îmbogățirii pe spinarea altora, ezitărilor comerciale, trădărilor naționale ale unei părți a fraților de pe ambele maluri ale Prutului, tonul ironic sau poematic (Constantin Tănase putea deveni și un bun poet, dacă vroia), iertare creștinească, dar și intoleranța în fața crimelor antinaționale (să nu dea Dumnezeu să cazi pe tăișul de oțel al mușchilor săi publicistici), slujirea dreptății care la noi umblă de-o veșnicie cu capul spart și aduce numai osândă și mâhnire în sufletul celor care o slujesc – toate acestea fac din Constantin Tănase una din cele mai de seamă personalități ale culturii și ale bătăliei pentru descătușarea noastră națională.
Ochii lui Eminescu privesc cu încredere din TIMPUL la care genialul poet Eminescu a trudit până la epuizare fizică totală către TIMPUL lui Constantin Tănase și al echipei sale de creație. Și noi privim la fel, urându-i mulți ani la frumoasa vârstă pe care a atins-o.
