OAMENI ȘI DESTINE…

Vestea a fost primită de unii cu profundă durere, de alţii cu o doză de uşurare. Pentru primii existenţa fizică a maestrului era acea posibilitate firească de jalonare, atingere de zeu, de scăldare pe nesăturate, de savoare nesfârşită a spuselor lui spontane şi înţelepte
Cea de-a doua oaste, însă, mult mai numeroasă, a răsuflat uşurată, căci cu dispariţia lui Mihai Grecu a plecat observaţia usturătoare, dar la obiect, s-a depărtat şansa de a asculta teorii bine clădite despre arta veritabilă, dar nu despre cea care substituie arta veritabilă, s-a micşorat cu un om numărul notorietăţilor care aveau sacrul drept de a separa netăgăduit valoarea de nonvaloare.

Greşesc şi unii, şi alţii.
Biografia lui este o perfectă mărturie:
Grecu, Mihai (22.IV.1916, s. Faraonovka, jud. Starokazacie din sudul Basarabiei – 9.IV.1998, Chişinău), pictor.
Studii: Şcoala Normală din Cetatea Albă (1928-1937), Academia de Arte Plastice din Bucureşti (1937-1940), Şcoala de Arte Plastice I. Repin din Chişinău (clasa profesorului M. Gamburd, 1940).

Activitatea profesională: a lucrat fochist la căile ferate din depoul or. Uralsk (1940-1945), director al Muzeului de Stat de Arte Plastice din Chişinău (1947-1948).
Membru al UAP din Moldova şi URSS (1945).
Lucrări: Maternitate (1944), Răscoala de la Tatarbunar (1957), Femeia cu broboadă galbenă (1956), Fete din Ceadâr-Lunga (1959-1960), Bărcile (1963), Glastră cu muşcată (1961-1966), Copilăria (1967), Cină în câmp (1970), Peisaj cu copaci (1970), Legenda ferestrelor zidite (1974), Mihai Eminescu în bojdeuca lui Ion Creangă (1976), Moară veche (1975) ş.a.
Expoziţii: personale – Tallinn (1968, 1975), Tartu (1968), Riga (1968), Liepaja (1968), Lvov (1968), Vologda (1973), Vilnius (1971), Erevan (1972), Leningrad (1975), Odesa (1980), Moscova (1989), Bacău (1992, 1999), Bucureşti (1992), Chişinău (1996, 1986, 1977, 1966, 1958, 2000, 2001) ş.a.
Achiziţii: în colecţii muzeale şi particulare din R. Moldova, din fosta URSS şi de peste hotare.

Distincţii: Om emerit al artelor din RSSM (1972), artist plastic al poporului din RSSM (1978), Laureat al Premiului de Stat al RSSM (1978), ordinul Insigna de Onoare, Medalia de aur a EREN a URSS (1966), Premiul I la Plovdiv (1972), Laureat al Premiului de Stat al URSS (1990), Marele Premiu al Ministerului Culturii din România (1991), Ordinul Republicii (1992), Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din Moldova (1992), Medalia de Aur a Ministerului Apărării din URSS (1968), Premiul UAP din RM pentru întreaga activitate de creaţie (1997) ş.a.

Cine a citit jurnalele lui M. Grecu și-a dat seama de faptul că el a depășit timpul său. Era cu mult înaintea noastră, tindea nu pur și simplu să fie primul, ci dorea să deschidă noi orizonturi. Și de aceea se uita ades și cu multă atenție în trecut, la ceea ce au realizat sau n-au izbutit să realizeze marii maeștri.

Experimenta mai întâi cu gândul, filtra mii de idei, înainte de a pune mâna pe pensulă. Unii contemporani fac invers, iau în mână pensula și așteaptă ca ea să le sugereze idei și riscă să se declare discipoli ai lui Grecu.
Pe când maestrul privea foarte critic la sine, la opera sa și la bunii săi învățători. Mărturia am găsit-o într-un ziar vechi Cultura (1967, din 7 februarie), în articolul intitulat Destine neobișnuite:

„Oamenii, şi mai ales cei ce ţi-au fost dragi, seamănă cu cărţile, cu cărţile cele bune, pe care le citeşti la diferite vârste şi de fiecare dată îţi apar altfel. Cărţile bune, probabil, conţin mai multă înţelepciune decât o poţi scoate dintr-o dată.
Pe cei dragi, ce ţi-au fost mai mari şi-au dispărut, îi ajungi din urmă cu vârsta; la un moment dat ai fost mai tânăr decât ei, iar acum eşti mai bătrân.

E straniu acest lucru. Dar tocmai el îţi dă posibilitatea ca să-i vezi mereu, parcă, altfel.
Aşa se petrece cu mine, când mă gândesc la M. Gamburd şi la D. Sevastian. Doi pictori, două destine.
Au trăit cu arta lor alături de mine, cot la cot, iar în artă omul creşte, se schimbă, rătăceşte, se găseşte, caută, învinge, este învins, renaşte, se neagă, se afirmă…

*
Pentru prima dată am văzut lucrările pictorului Gamburd în 1938 la Sala Dalles. Se pare că aceasta era prima expoziţie personală, după ce-şi terminase studiile în Belgia.
La această expoziţie o dată l-am văzut pe G. Oprescu. Eram curios să aud părerea maestrului despre Dobrian, graficianul. Ţin minte că-l sfătuia să tipărească mai multe exemplare ale aceleiaşi gravuri, ca să poată vinde mai repede şi mai ieftin. Când trecuse în sala „Max Gamburd”, l-am auzit vorbind că acesta este pictorul ţărănimii basarabene. Titlul i se potriveşte de minune lui Moisei Efimovici, cum i se spunea după 1940.
Acest orăşean a fost unul dintre puţinii pictori ai noştri ce au cunoscut atât de adânc sufletul ţăranului moldovean.
Cu ţăranul basarabean şi-a început cariera Max Gamburd şi ultima lucrare a lui Moisei Efimovici tot cu această temă şi-a terminat cariera.
L-am avut ca profesor de pictură la Chişinău.

Mai apoi mi-am dat seama că el avea o serie de reguli şi se străduia să le transmită elevilor. Îi plăcea foarte mult pictorul V. Serov. Ţin minte, ne aducea în atelier o monografie semnată de I. Grabari. Vorbea cu mare entuziasm. Ce anume îi plăcea la Serov nu pricepeam. Pe urmă, mi-am dat seama, că aprecia linia de stilizare în picturile lui Serov, lucru la care tindea şi Gamburd, dar timid. Gamburd n-a fost un colorist. Pentru dânsul culorile erau un mijloc de a reda materia. Era, să zic aşa, – un epic al picturii. Folosea game de brunuri. Culorile lui preferate erau …roasele (ocruri, cafeniuri, ultramarinuri ş.a.m.d.).

Era un pictor născut parcă pentru tabloul tematic.
În 1943, în timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, auzisem că la Moscova s-a deschis o expoziţie unională. Într-o zi la radio, vorbindu-se de această expoziţie, a fost menţionată şi lucrarea „Partizanii”, pictată de fostul meu profesor M. Gamburd. Eram bucuros şi mândru de profesorul meu şi cu durere mă gândeam la meleagurile natale.
L-am revăzut în 1945, profesor la aceeaşi şcoală de pictură, cu multe proiecte de expoziţii tematice în atelierul său.
Gamburd n-a lăsat multe lucrări, dar „alfabetizarea” lui cred că ar face cinste oricărui muzeu. În ea, Gamburd a reuşit să redea, parcă, toată frumuseţea fetelor noastre de la ţară. Cu profil de domniţă, ca o mlădiţă dreaptă şi atentă, duce mâna altei fete în scris. Coloritul lucrării, deşi greoi, are un iz al pământului reavăn.

Este această lucrare, după părerea mea, capodopera pictorului Gamburd.
„Blestemul” este lucrarea de căpetenie a pictorului. În ea Gamburd s-a dovedit a fi un mare meşter al compoziţiei tematice. El a reuşit să exprime adânc sentimentul de protest al poporului nostru împotriva fascismului, împotriva războiului.
Când lucra la „Blestem”, m-a rugat să-i pozez. Am făcut-o cu plăcere. Eram interesat să-l văd lucrând. Îmi spunea că o lucrare dramatică nu putea fi tratată „impresionist” şi că el se miră cum de nu înţeleg şi alţii acest lucru. Eu nu eram de acord.
Astăzi îi dau dreptate, deşi aş fi vrut ca desenul şi culoarea să fie mai precise, mai tăiate din topor, să zic aşa (acest lucru în accentuarea tocmai a poziţiei lui).

Şi totuşi, Gamburd avea o cultură plastică foarte serioasă. El ştia să scoată din figurile de ţărani o linie expresivă curăţată de accidental, dându-le monumentalitate, când gravă… când gingaşă…

În perioada ultimilor ani, veneam mai des pe la el. Serile făceam schiţe sau discutam la o ceaşcă de cafea. Pe atunci se vorbea în literatură despre teoria conflictului. Gamburd era convins că şi în pictură trebuie pusă aceeaşi problemă. El îmi demonstra că începând cu portretul papei „Pius al X-lea”, de Velázquez, şi terminând cu „Burlacii de pe Volga”, tablou de Repin, în pictură e numai conflict.

A şi început o lucrare tematică „Judecată în colhoz”, în sens de proces de judecată. Se pare că el însuşi s-a lăsat de această idee. A fost un artist cinstit şi de mare cultură. Pictura a tratat-o deseori mai mult de pe plan literar. Suferea de ulcer şi era obsedat de boală. Pe urmă s-a dovedit că ulcerul fusese de mult cicatrizat. Probabil, că boala l-a făcut mai pasiv. Îl vedeam că, parcă, oboseşte mult mai repede decât altădată…
Gamburd prin toată opera sa rămâne un pictor al ţărănimii noastre. Un talent cu zbucium interiorizat. El rămâne un astru în pictura noastră.
Şi M. Gamburd, şi D. Sevastian au fost şi rămân pionierii picturii noastre sovietice moldoveneşti.

Cuvine-se să fie salutate şi numele, şi opera acestor două destine, acestor două minunate siluete artistice, care au fost: Moisei Gamburd şi Dimitrie Sevastian.”

Biografia lui Moisei Gamburd (14.X.1903, Chişinău – 14.VII.1954, Chişinău),
este una relativ scurtă, dar bogată în evenimente și realizări.

Studii la Şcoala de Arte Plastice din Chişinău (1923) şi Academia de Arte Plastice din Bruxelles (1930). Membru al Societăţii de Arte Frumoase din Basarabia (1930). Membru al UAP din RSSM (1944).

Lucrări: Familie (1933), Maternitate (1934), Ţărani (1935), Cosaşi (1935); tabloul epic Blestemul (1945), Lichidarea analfabetismului (1946), Tipografia ilegală „Iskra” la Chişinău (1948); o serie de portrete: Vioristul O. Dayn, Tutunăreasa M. Cardonscaia, Brigadierul I. Boiarschi, Brigadiera M. Ciobanu ş.a.; lucrări expuse de Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, Salonul VI, Chişinău (1933) – Ţărancă cu ulciorul, Ţărancă basarabeană, Moşneag basarabean, Surori, Fetiţă, Peisaj, Familia, Odihna (schiţe de compoziţie), La câmp, Vara, Un grup, Seara, Viaţa ţărănească în Basarabia, După muncă, Sărutul; Salonul VII, Bolgrad (1934) – Surori, Peisaj basarabean, Masă la câmp, Seara, Odihna, Femeia cu greblă; Salonul X, Chişinău (1938) – Ţărancă, Cosaşul, Ţărancă torcând, Schiţă, Cap, Maternitate (compoziţie), Ţărani (compoziţie), Familie (schiţă de compoziţie), Maternitate (schiţă de compoziţie), Ţărani (schiţă de compoziţie), Peisaj, Plein-air, Cap de copil (schiţă), Portretul soţiei, La marginea satului (schiţă de compoziţie); Chişinău (1939) – Maternitate (schiţă de compoziţie), Ţărani.
Expoziţii personale la Chişinău şi Bucureşti (1935-1940). După război a participat activ la expoziţii republicane şi unionale.
Achiziţii: în colecţii muzeale din R. Moldova, fosta Uniune Sovietică, România şi în colecţii particulare din Franţa şi Israel.
Distincţii: Ordinul „Drapelul Roşu de Muncă”.
De Chișinău îl leagă nașterea și moartea tragică, iar Chișinăului el i-a lăsat o suită frumoasă de opere plastice de toată frumusețea.

În casa în care a locuit familia Gamburd pe str. Bucureşti 57, azi e amplasată o farmacie. Atelierul pictorului nu mai există, dar numele de familie Gambrud rămâne ca o prezență vie în panorama celebrităților Chișinăului…

Dispariţia fizică a maestrului Mihai Grecu a accentuat şi mai profund existenţa lui, criteriile lui artistice s-au prefăcut în canoane, spusele lui în aforisme, lucrările lui au devenit jaloane eterne, de nesuspectat de critici, fiindcă linia de demarcare trasată peste noapte a adus în prim-plan un nou criteriu de evaluare – cum poate fi raportată la opera maestrului: lucrarea, direcţia, tendinţa,veșnicia…