Maniera lor actoricească de interpretare e emoţionantă, la fel ca şi maniera regizorală a Oxanei, care a putut să facă un spectacol răscolitor dintr-un text oarecum previzibil şi a reuşit să facă asta pentru că a ştiut să mute accentele de pe tema că, pentru a rămâne dincolo de graniţă şi pentru a avea succes şi bani, românii sunt în stare să facă orice, inclusiv să-şi vândă iubitele, pe tema cât de întortocheate şi de complicate mai pot fi relaţiile dintre tineri şi tinere în lumea de astăzi. Cel mai mare merit al spectacolului Oxanei Sfeclă e că certifică naşterea unei noi regizoare talentate şi a unor actori extrem de promiţători, care reuşesc să rămână detaşaţi, chiar şi dacă se identifică într-un fel cu eroii lor. Scurt pe doi, prin acest spectacol am descoperit că din urmă vine o generaţie foarte puternică. Cu toate astea, nu pot să nu-mi pun o întrebare legitimă: dar oare care va fi soarta de mai departe a acestor tineri foarte dotaţi? Nu sunt eu primul care se întreabă aceasta. O întrebare similară şi-o mai pusese acum câţiva ani şi un alt cronicar cultural după ce vizionase un spectacol studenţesc la fel de bun. Această întrebare stringentă care-i frământă pe mulţi critici de teatru e motivată de faptul că, de-a lungul timpului, studenţii de la actorie au produs nenumărate spectacole izbutite, cam în fiecare an câte două sau trei, dar după absolvirea facultăţii o mare parte dintre ei s-au dat la fund (de multe ori, nu din vina lor, vezi exemplul Teatrului Eugene Ionesco). Paradoxul e că o mare parte dintre acei tineri foarte talentaţi care au jucat foarte bine pe vremea când erau studenţi, după ce s-au văzut cu diploma în geantă, au intrat într-un con de umbră. Bineînţeles că sunt şi excepţii. Mai există şi exemplul regizorilor Viorel Pahomi, Veaceslav Cebotari sau a actriţei Irina Vacarciuc, care nu s-au lăsat înghiţiţi de balta anonimatului şi au continuat să facă teatru şi după ce şi-au luat licenţa, chiar cu mult mai performant, zice lumea, decât pe timpul studenţiei. Cu toate acestea, ei sunt mai degrabă o excepţie decât o regulă. Iar regula e că soarta multor absolvenţi de actorie deosebit de talentaţi este cam tristă în teatrele noastre de stat. De aia m-am şi întrebat după ce am văzut Kebab-ul, oare ce se va întâmpla cu generaţia Oxanei Sfeclă după terminarea facultăţii? Nu mă încumet să le dau vreun sfat. Nu ştiu care ar putea fi cheia succesului. Nu ştiu dacă soluţia este înfiinţarea unui teatru privat sau angajarea la teatrele de stat. Ştiu doar un lucru: sunt foarte talentaţi, dar asta nu e suficient pentru a te impune în teatru. Mai e nevoie de ceva. Dar chiar nu ştiu de ce anume.
