A devenit o obişnuinţă să citesc poveşti inventate despre mine – ceea ce mi s-a părut foarte nostim e că cele redactate veneau din partea unei persoane care nu m-a văzut vreodată şi nu mi-a vorbit. Nici nu sunt ferm convins că prin această scrisoare i-aş răspunde dlui Alexandru Vakulovski – dacă Dumnealui e în polemică cu un personaj inventat fictiv, atunci şi eu, la rândul meu, probabil încerc să comunic cu o fantomă.

Dacă ar fi să trecem în revistă poziţia mea, aceasta e următoarea: potrivit percepţiilor mele, toate necazurile Moldovei îşi au originea în pierderea unui număr imens de oameni educaţi şi cultivaţi, indiferent de apartenenţa etnică. De fapt, nimic nou sub soare.

E bine cunoscut faptul că au plecat evreii, oricum însă populaţia acestora era nesemnificativă ca număr, cea mai mare parte a intelectualilor o reprezentau moldovenii (atât în domeniul tehnic, cât şi în cel umanitar). De ce nimeni nici nu tinde să menţioneze plecarea conaţionalilor?!

Ceea ce e şi mai trist ţine de absenţa persoanelor care ar putea fi văzute drept înlocuitori ai celor plecaţi. Aceasta depinde de universităţile noastre care au ajuns să fie nişte proiecţii nereuşite ale Universităţii din Chişinău în anii ’80 sau poate chiar ’60. Iar studentul de azi nu mai e student, precum nu e nici dascăl un profesor de şcoală.
Fireşte că nu e plăcut să auzi asemenea lucruri, dar să nu credeţi că am o plăcere de a le constata – aceasta e realitatea.

Să le luăm totuşi pe rând

Colegul Vakulovski a aflat că aş avea şi rădăcini de moldovean. Probabil, aceasta reprezintă o mare realizare jurnalistică, dar eu niciodată nu am ascuns acest lucru. Întrebaţi-i pe Galaicu, Cheianu, Fusu… Admit doar că aceste elemente biografice nu sunt de un real folos, şi mai ales interes, cititorului. Dar îmi place că sunt moldovean, sunt mândru şi nu mă simt în vreun fel defavorizat, ba mai mult, îmi este foarte confortabil. Poate că aceasta se datorează ideii că toţi oamenii sunt egali şi de aceasta nu fac diferenţe, cum nici nu am intenţionat vreodată să fac distincţii între părinţi.

Îmi cer scuze, dar aş vrea să recunosc că provenienţa colegului Vakulovski nu mă interesează şi nu cred că mă va interesa. Pur şi simplu nu vreau să ştiu aceste lucruri şi niciodată nu le-aş împărtăşi cititorilor.

Nu mai este nici evreu, nici grec

Pe lângă naţionalitatea mea, autorul articolului se arată a fi profund îngrijorat de atitudinea mea faţă de URSS – citez: „Cu cât mai mult pupai în c.. partidul – cu atât erai mai bun”.
Păi nu era nevoie să-l săruţi. Un om decent din Uniunea Sovietică nu se grăbea să se înroleze nici în partid, nici în nomenclatură, ci lucra inginer, medic, profesor, trăind fără a face troc cu conştiinţa.

Oamenii de artă se regăseau în underground, самиздат sau îşi publicau lucrările peste hotare. Nume precum: Vîsoţki, Vizbor, Galici, Grebenşcikov, Makarevici, Ţoi, Başlacev, Pasternak, Brodski, Kazakov, Dovlatov. Sau cum ar fi Saharov şi Soljeniţin. Evident că uneori era periculos, ba chiar legat şi de anumite lipsuri, dar – fiecare cu norocul său.

Alţii, în schimb, au încercat să intre în partid, să scrie despre Lenin, să înveţe studenţii istoria PCUS-ului. Şi nu e nimic uimitor că aceiaşi oameni într-un moment s-au metamorfozat în anticomunişti şi naţionalişti zeloşi. Iar dacă urmează ca situaţia să se schimbe şi pentru a treia oară şi conceptul de naţionalism radical va înceta să mai fie în vogă, iar marxismul dimpotrivă va reapărea la modă, aceştia se vor schimba şi pentru a treia oară. Aveţi cumva dubii în această privinţă?

E plictisitor. Mereu am sesizat că aceasta nu mă defineşte, îmi este complet străin. Spuneam bancuri despre Brejnev şi la grădiniţa de copii, şi la şcoală, şi la universitate. Firesc că nu mi-aş fi permis aceasta dacă eram secretar al CC al PC din Moldova, aidoma primului nostru preşedinte, sau membru al Politbiuro-ului CC al PCUS, precum al doilea preşedinte al republicii, eu eram un simplu student de care nimeni nu era preocupat. A spune ce crezi este un obicei prost, dar nimănui nu-i pasă nici astăzi de mine. Underground atunci, underground acum, o fi vreo diferenţă?

Cu permisiunea dvs., voi continua.

Nu a fost nicio revoluţie la Chişinău în anul 1991. Schimbarea a avut loc la Moscova pe la mijlocul anilor ’80, iar puciul din 1991 a fost deja o încercare de contrarevoluţie. Gorbaciov este cel ce l-a sunat pe Grossu, interzicându-i persecutarea persoanelor care au distrus clădirea Ministerului de Interne din Chişinău. Iar până ce s-a permis, nu era nici pomină de luptători contra regimului. Nici ruşi, nici moldoveni. Şi de n-ar fi Moscova, RSSM-ul ar fi construit în continuare comunismul. Elţin este cel ce a ruinat URSS-ul în Belovejskaia puşcea şi, în 1991, el nu avea nevoie nici de Ucraina, nici de Bielorusia sau mai ales de Transnistria. KGB-ul la acel moment era deja preocupat de business. Iar ceea ce discută oficialii noştri vizavi de acele evenimente în cadrul reuniunilor oficiale de partid nu este decât creaţie de mituri.

Să vă spun ce cred despre mirifica revoluţie din 7 aprilie? Vă stau la dispoziţie.

Dar ne-am cam îndepărtat de la subiectul central al articolului, e vorba despre cartea dlui Dumitru Crudu „Oamenii din Chişinău”.

Spre exemplu, eu nu aş fi scris niciodată despre oamenii, să presupunem, din Odesa. Voi încerca să explic şi cauza. Fireşte că aş putea observa şi evidenţia în aceşti oameni lucruri pe care poate nici ei nu le cunosc despre sine. Dar nu aş putea percepe, observa acel ceva cunoscut şi simţit de fiecare copil. De aceea nici nu mi-am propus să fac aceasta.

Sper ca dl Dumitru Crudu să fie mai talentat decât mine, dar nu cred că dumnealui ştie, de exemplu, oamenii din Râşcanovca sau simte spiritul oraşului vechi. Sper, de asemenea, că nu am spus nimic ce ar putea să supere pe cineva. Desigur, efortul depus pentru scrierea acestei cărţi merită mai mult decât o simplă menţiune – mai curând, o discuţie separată pe acelaşi subiect.

Aş vrea să schiţez câteva cuvinte despre săteni şi orăşeni, pentru că, după câte mi se pare, asta a fost de fapt originea nemulţumirii colegului Vakulovski.

Eu nu am zis că ar fi bine sau rău să fii sătean. E o anumită percepţie a lumii, un model specific de interrelaţionare cu natura şi o filosofie personală. În multe privinţe chiar cu mult mai armonioasă decât percepţia unui orăşean. Dar asta e un alt fel de existenţă, un alt mod de viaţă, un alt tip de obiceiuri. În mod similar, precum un orăşean la sat poate purta eticheta ce ţine de domeniul amuzamentului şi absurdului, la fel şi un sătean poate fi la fel de nostim şi nepotrivit în oraş.

În ultimii ani, Chişinăul a ajuns să se schimbe la faţă, să arate de parcă marea parte a orăşenilor a fost înlocuită cu oamenii de la sat. Uitaţi-vă la programul Zilei Oraşului (acum fiind numit Hramul Oraşului) – e o mare sărbătoare rurală, fără vreun iz citadin. Voi sublinia încă o dată: sărbătoarea sătească nu e în niciun caz inferioară celei orăşeneşti, pur şi simplu Chişinăul e altceva.

Acesta îmi este punctul de vedere, nu am un altul.

Oleg Krasnov