Petru, polițist pensionat, 52 de ani, Ungheni
„Eu mi-am dat toată viața și sănătatea statului și acum nu-mi pot întreține familia. Băiatul meu e ofițer în armată și n-are apartamentul lui. Onoarea și demnitatea nu mai au nicio valoare. Am fost trimis în Cernobîl, când eram cursant. Acolo nu te întreba dacă vrei sau nu. Dacă partia scazala (n. red., a spus partidul), atunci te duceai și gata. Eu asiguram ordinea publică, să nu intre nimeni în zonă, să fure. Nu de alta, dar au fost așa cazuri când militari furau a șasea mașină din zonă și o vindeau. La 30 km nimeni nu intra – pentru asta trebuia să ai permis special”.
„Am participat și la Războiul din 92, în Cocieri… Îmi amintesc cum stăteam la post, și în fața mea l-au omorât pe un ofițer care nici nu trebuia să se afle acolo. Îi venise înlocuitorul și trebuia să plece acasă la părinți, dar a refuzat. Toți credeam că acest conflict armat nu va dura. Prima dată ne-am retras, a doua oară ne-au făcut punct de trecere, ca să nu se fure muniție. Pansionatu (n.red., casa de sănătate) lângă care am stat la început, când am revenit era ciuruită de gloanțe”.
„Domnul Snegur, pe atunci, nu a fost un diplomat cumsecade. El trebuia să ducă tratative de pace și cu Rusia, și cu Europa. Trebuia să le dea voie rușilor cum au făcut cu Kazahstanul, să încheie un contract: „Țineți Armata 14 pe teritoriul țării, dar plătiți pentru asta!”. Înțelegeți? Și era să fie mult folos pentru țară, era să avem preț redus la energie electrică, la gaz etc. Toți știu că atunci copiii lui Snegur învățau în America și toți știu pe unde se odihnea el atunci”.
Fiți la curent cu ultimele noutăți. Urmărește TIMPUL pe Google News și Telegram!
